ICCJ. Decizia nr. 7696/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7696/2011
Dosar nr.5502/101/2010
Şedinţa publică din 01 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 08 iulie 2010, reclamanta M.E. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate că soţul său, defunctul M.I., decedat la 26 iunie 1988, a suferit o condamnare cu caracter politic, respectiv faptul că a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.; să oblige pârâtul la plata echivalentului în RON a 10.000 euro la data punerii în executare a hotărârii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare aplicării acestei condamnări cu caracter politic precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din data de 01 octombrie 2010, reclamanta a formulat precizare de acţiune prin care şi-a redus cuantumul pretenţiilor la suma de 5.000 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 520 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea precizată, a constatat caracterul politic al condamnării dispuse prin Sentinţa nr. 62/1950 a Tribunalului Militar Timişoara împotriva soţului reclamantei şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său şi 1500 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevăd dreptul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic şi al moştenitorilor acesteia de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009, prin care s-a definit caracterul politic al condamnării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de reclamantă şi admis apelul declarat de pârât şi schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei civile.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că schimbarea sentinţei se impune din considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.
Astfel, reclamanta şi-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor, în acest sens fiind şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 186/1999 şi nr. 169/1999.
Deşi la data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speţă dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituţiei - se constată că sentinţa este lipsită de temei legal.
A avut, totodată, în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2998 potrivit căreia „în privinţa prejudiciului suferit (...) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilităţii descendenţilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii şi că prin dispoziţiile legale analizate sub aspect constituţional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.
În speţă, reclamanta este soţie supravieţuitoare a victimei măsurii represive şi nu a suportat în mod direct consecinţele negative ale condamnării cu caracter politic.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate reţine că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanţii au o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad hoc (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.E. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea recursului formulat de reclamantă şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. se arată, referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, că dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării acţiunii exista un temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Recurenta-reclamantă apreciază că la data pronunţării, sentinţa a fost legală şi temeinică, instanţa făcând o corectă apreciere a motivelor de fapt şi de drept.
În recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice critică Decizia instanţei de apel sub aspectul obligării acestei instituţii la plata cheltuielilor de judecată.
Arată pârâtul că, întrucât culpa procesuală aparţine reclamantei, căreia i s-au respins despăgubirile solicitate, pârâtul nu mai poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului, culpa neputând fi reţinută în sarcina sa.
În subsidiar, solicită reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat la o sumă rezonabilă.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate în considerarea argumentelor ce succed.
Motivul de recurs referitor la aspectele privind îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu este relevant în soluţionarea cauzei şi nu poate fi primit, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, referitoare la greşita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, se constată că este nefondată.
Pârâtul recurent a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod legal, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în faza procesuală a fondului.
Cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenţii şi nu de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea în justiţie, aşa cum în mod greşit susţine recurentul.
În ce priveşte solicitarea recurentului privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menţionat permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanţa de fond a ţinut seama de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii şi cu munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) din acelaşi articol, în sensul micşorării onorariului de avocat.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.E. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.E. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pentru Statul Român împotriva Deciziei nr. 451 din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7695/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7694/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
