ICCJ. Decizia nr. 7715/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7715/2011
Dosar nr.2665/99/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul laşi la data de 6 aprilie 2009 T.V., T.C., R.E. şi R.C. au contestat Dispoziţia nr. 315 emisă de Primarul municipiului Iaşi prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de T.V. (decedată), T.C., R.E., R.C. şi s-a dispus înaintarea notificării şi documentaţiei aferente Comisiei municipale de fond funciar.
Cererea de chemare în judecată nu a fost motivată conform art. 112 C. proc. civ., fiind completată la 22 iunie 2009, reclamanţii susţinând că autorii lor R.I. şi T. (fostă M.) V. au avut în proprietate 35 ari teren situat în fosta comună Copou, actual municipiu laşi, str. Ş.M., preluat de stat în baza Legii nr. 188/1945.
Reclamanţii au arătat că îndeplinesc condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite, notificarea fiind admisibilă şi întemeiată.
S-a precizat că solicită măsuri reparatorii, dacă este posibil în natură, fie despăgubiri.
Tribunalul Iaşi prin Sentinţa civilă nr. 456 din 15 martie 2010 a admis acţiunea civilă formulată de către reclamanţii T.C., R.E. şi R.C. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi, prin reprezentant legal. S-a anulat Dispoziţia nr. 315 din 10 martie 2009 emisă de Primarul municipiului Iaşi. S-a dispus acordarea de despăgubiri către reclamanţi pentru suprafaţa de teren de 6238 mp situată în municipiul Iaşi, şoseaua Ş.M., judeţul Iaşi, în condiţiile reglementate de Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa hotărârea prima instanţă a administrat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică, şi a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 întrucât autorii lor au avut în proprietate suprafaţa de 6238 mp, situată în intravilanul Municipiului Iaşi, şoseaua Ş.M. preluată în mod abuziv de stat.
A reţinut tribunalul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind deţinut de persoane fizice ce au refuzat să prezinte acte de proprietate, susţinând că au primit posesia de la G.M. ce a fost strămutat în zona Şoseaua Ş.M. de pe amplasamentul vechi, care era în zona Staţiunii Viticole Iaşi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat reclamanţii, invocând următoarele critici:
Prima instanţă a acordat greşit despăgubiri, fără a administra probatoriul complet pentru a stabili dacă este posibilă restituirea în natură.
Tribunalul şi-a însuşit concluziile expertizei tehnice cu privire la imposibilitatea restituirii în natură, fără a se efectua cercetări cu privire la situaţia terenului.
În instanţa de apel, în condiţiile art. 295 alin. (2) teza finală, s-a administrat proba cu înscrisuri, din care au rezultat persoanele ce au deţinut terenul din Iaşi, Şoseaua Ş.M., conform evidenţelor fiscale pentru perioada 1981 - 2003, conform comunicării din 07 decembrie 2010 a Municipiului Iaşi - Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 171 din 8 decembrie 2010 a respins apelul reclamanţilor.
În motivare s-a reţinut că notificarea reclamanţilor, aşa cum a stabilit şi tribunalul, este întemeiată numai sub aspectul acordării despăgubirilor, restituirea în natură nefiind posibilă.
În acţiunile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sarcina probei revine celor ce pretind că sunt persoane îndreptăţite atât sub aspectul calităţii, în speţă că autorul lor a avut în proprietate imobilul la data preluării, cât şi a întinderii dreptului, precum şi a posibilităţii restituirii în natură.
Reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de la autorul lor, aşa cum a constatat şi tribunalul, calitatea şi întinderea dreptului nefiind contestate de Primarul municipiului Iaşi, urmare şi a neexercitării căii de atac a apelului împotriva sentinţei.
Terenul a fost atribuit de stat în proprietate persoanelor fizice înscrise în evidenţele fiscale, I.E., F.G. şi C.E.
Întrucât terenul se află într-o zonă în care sunt alunecări de teren a fost preluat din nou de stat, pentru efectuarea lucrărilor de consolidare a versanţilor, afectaţiunea actuală fiind de utilitate publică.
În consecinţă sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare aprobate prin HG nr. 250/2007.
La data soluţionării notificării terenul nu era liber, fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii atât fostul proprietar, cât şi persoanele cărora li s-a atribuit terenul din fosta proprietate a autorilor reclamanţilor.
Sarcina probei şi în materia restituirii proprietăţilor revine reclamanţilor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001.
La situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile depuse în apel şi în absenţa unor probe contrare, a actelor de donaţie către stat, a comunicărilor autorităţilor administraţiei publice locale, Curtea a reţinut că parte din teren este afectată de amenajări de utilitate publică şi atribuită în proprietate persoanelor fizice ce îl deţin.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanţii T.C., R.E. şi R.C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal, în raport de probele administrate, instanţele au reţinut că nu este posibilă restituirea în natură - art. 7 din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat că în cauză au făcut dovada că suprafaţa de teren este deţinută de persoane fizice care nu au titlu de proprietate emis în condiţiile legii, în evidenţele de carte funciară nefiind menţionată vreo înscriere a vreunui drept de proprietate asupra terenului în litigiu.
Au susţinut recurenţii că se impunea efectuarea unei noi expertize tehnice pentru identificarea exactă a suprafeţei de teren, conform actelor de proprietate ale autorului, stabilirea dacă terenul este afectat de detalii de sistematizare şi, în raport de posesiile exercitate dacă posesorii prezintă titluri de proprietate.
O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel prin care au solicitat admiterea contestaţiei şi obligarea Primarului de a soluţiona notificarea pe fond, după identificarea terenului.
Prin ultima critică s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat nici critica privind nelegala pronunţare a instanţei de fond a soluţiei în contradictoriu cu T.V., decedată din anul 2003.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţiile art. 1, 2, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 s-a consacrat principiul restituirii în natură, statuându-se totodată că numai acolo unde această măsură nu este posibilă, urmând a se acorda alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Semnificaţia sintagmei „nu este posibilă", este complexă, trebuind înţeleasă în sensul, fie că bunul nu mai există, fie că acesta a fost înstrăinat.
În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau instanţa de judecată are obligaţia înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele. Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor sau instanţei de judecată, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Se constată că instanţele nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt din perspectiva acestor condiţii impuse de lege, fiind imposibil de analizat incidenţa textelor legale.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că terenul se afla situat în intravilanul localităţii, dar este ocupat de persoane care nu au prezentat acte de proprietate şi că situaţia terenului este „oarecum neclară" dar că nu este afectat de detalii de sistematizare.
Instanţa de apel reţine pe de o parte că terenul a fost „atribuit" de stat persoanelor fizice înscrise în evidenţele fiscale (înscrierea în evidenţa fiscală nu face dovada proprietăţii) şi, totodată, că terenul a fost preluat din nou de către stat, pentru efectuarea lucrărilor de consolidare a versanţilor, afectaţiunea actuală fiind de utilitate publică şi că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea s-a reţinut că terenul este afectat de amenajări de utilitate publică şi atribuit în proprietate altor persoane fizice.
Se constată că starea de fapt reţinută de către instanţa de apel se bazează pe o analiză sumară şi confuză a probelor administrate, impunându-se cu necesitate suplimentarea probatoriului în sensul celor cuprinse în dispoziţiile art. 10 din lege, precum şi o analiză atentă principiul restituirii în natură.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa Decizia şi a trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate prin apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii T.C., R.E. şi R.C. împotriva Deciziei nr. 171 din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7710/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7699/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
