ICCJ. Decizia nr. 7721/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7721/2011
Dosar nr.492/46/2008*
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2008, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, Ş.G.M.M. şi Ş.G.G.A. au solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 80/A din 8 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 532/2004.
În motivarea cererii, revizuenţii au arătat că, prin Decizia menţionată, a fost schimbată în tot Sentinţa civilă nr. 147 din 1 iulie 2004 pronunţată de Tribunalul Argeş şi în parte Sentinţa civilă nr. 298 din 24 octombrie 2003 a aceluiaşi tribunal, în sensul că le-a fost restituit în natură doar etajul imobilului din Câmpulung, str. P.R., jud. Argeş, iar alături de ei, le-a fost constatat dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil (etajul) şi apelantelor-interveniente I.C. şi N.C., reţinându-se calitatea acestora de moştenitoare ale bunicului lor, Ş.I.G., însă li s-a respins cererea de restituire în natură a parterului imobilului, fostă proprietate a tatălui lor, Ş.G.G.
Revizuenţii au indicat ca temei de revizuire dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ, invocând ca înscrisuri noi:
- Fişa personală a condamnatului politic Ş.G.G. din 01 iunie 1950, înscris pe care l-au obţinut în data de 22 mai 2008 de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, Direcţia Arhivă Popeşti Leordeni şi care demonstrează că tatăl lor a fost unicul proprietar al imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, imobil compus din hotel şi apartamente de serviciu la etaj şi spaţii comerciale la parter, ocupate de 10 societăţi de stat şi 8 prăvălii închiriate;
- Raportul de investigaţii - Secţia raională de securitate Câmpulung-Muscel, obţinut la aceeaşi dată şi în aceleaşi condiţii, care demonstrează că la momentul naţionalizării numai tatăl lor era proprietarul bunului (hotel şi prăvălii) solicitat în baza Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 244/A din 21 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost respinsă cererea de revizuire. Instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât revizuenţii nu au fost în imposibilitatea de a intra în posesia actelor pretinse a fi înscrisuri noi.
Prin Decizia nr. 4185 din 02 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul revizuenţilor, a casat Decizia şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Instanţa supremă a reţinut că sunt greşite considerentele primei instanţe, întrucât nu li se poate imputa revizuenţilor lipsa de diligenţă în ceea ce priveşte neprocurarea înscrisurilor respective. Înscrisurile au fost descoperite întâmplător în arhivele securităţii, cu ocazia solicitării dosarului întocmit de poliţia politică comunistă autorului Ş.G., cerere formulată pentru obţinerea informaţiilor prevăzute de Legea nr. 187/1999, şi nicidecum pentru obţinerea unor înscrisuri legate de averea imobilă deţinută de autorul acestora. Instanţa de recurs a reţinut că, deşi nu a existat o imposibilitate de a studia dosarul autorului aflat în arhivele securităţii, a existat totuşi imposibilitatea pentru revizuenţi de a cunoaşte faptul că în aceste arhive se află înscrisuri ce descriu bunurile deţinute de către acesta.
Apreciind ca fiind îndeplinită condiţia privind imposibilitatea procurării înscrisurilor anterior pronunţării deciziei supuse revizuirii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis că se impune a se stabili de către prima instanţă învestită cu cererea de revizuire dacă aceste înscrisuri pot fi considerate relevante, în sensul că ar fi putut duce la pronunţarea altei soluţii dacă ar fi fost cunoscute de către instanţa de fond.
În rejudecare, revizuentul Ş.G.M. a decedat la data de 26 septembrie 2010, fiind introduşi în cauză moştenitorii acestuia Ş.O.M. şi Ş.D.A., în calitate de fii.
Prin Decizia nr. 159 A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de revizuire.
În considerentele deciziei s-a reţinut că primul înscris, intitulat „Fişa personală a condamnatului politic Ş.G.G. din 1 iunie 1960" cuprinde două menţiuni: în prima pagină sunt trecute datele de identificare ale lui Ş.G.G., iar la rubrica profesie este menţionat „hotelier şi comerciant"; în pagina a doua sunt următoarele menţiuni: origine socială - burghez, stare materială - în prezent deposedat, în trecut - 1. Hotel, cls. II în Câmpulung, 2. Proprietăţi în prăvălii, Expropriat - naţionalizat, Hotel cls. II şi 8 prăvălii în Câmpulung.
Instanţa a reţinut că acest înscris se referă la profesia autorului revizuenţilor, la originea acestuia şi starea sa materială, însă nu conţine elemente de identificare a prăvăliilor, neprecizându-se unde se aflau acestea. De asemenea, nu se regăsesc, în acest înscris, nici precizări cu privire la imobilul hotel şi cele 8 prăvălii, respectiv locul de situare al acestora.
În lipsa acestor elemente de identificare, nu se poate concluziona că Ş.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât naţionalizarea a operat pe numele de Ş.I.G., bunicul revizuenţilor.
Pentru a se demonstra în mod cert calitatea de unic proprietar al lui Ş.G.G. asupra imobilului naţionalizat, s-ar impune administrarea de noi probatorii în vederea coroborării acestora cu înscrisul pretins a fi act nou. Or, art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu permite administrarea de noi probe şi nici chiar completarea cu prezumţii. Înscrisul intitulat „Fişa personală a condamnatului politic Ş.G.G." nu are forţă probantă prin el însuşi şi nu poate constitui un act nou de natură a conduce la schimbarea Deciziei nr. 80/A din 8 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a cărei revizuire se solicită.
În ceea ce priveşte al doilea înscris, intitulat „Raport de investigaţii", instanţa a constatat că acesta cuprinde menţiunea că Ş.G.G. a posedat hotelul E., moştenire de la tatăl său, în prezent naţionalizat, iar în pagina a doua se consemnează că sora sa, Ş.M., a posedat ca avere personală circa 100 pogoane de teren diferit, iar în prezent este expropriată şi a mai posedat încă un corp de case tot în comuna Cepari, judeţul Argeş, care este de asemenea naţionalizat.
Instanţa a reţinut că acest înscris nu demonstrează, aşa cum susţin revizuenţii, că după moartea bunicului lor, Ş.I.G., moştenirea acestuia a fost împărţită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca fiind averea personală a lui Ş.G.G., fără a cuprinde menţiuni cu privire la prăvăliile de la parterul imobilului, care aparţin în prezent altor persoane.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., revizuenţii Ş.G.G.A. şi Ş.M.D.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii susţin următoarele:
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. Dispoziţiile legii speciale au caracter derogatoriu în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate, în sensul că recunoaşte forţă probantă mai multor categorii de înscrisuri, care se pot folosi nu numai la judecata în primă instanţă, dar şi în căile de atac, ordinare sau extraordinare. În consecinţă, caracterul determinat al înscrisurilor trebuia apreciat şi prin prisma dispoziţiilor legii speciale.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În aprecierea caracterului determinat al înscrisurilor instanţa trebuia să se raporteze la ceea ce s-a stabilit în hotărârea supusă revizuirii. Astfel, prin hotărârea respectivă s-a stabilit că autorul reclamanţilor a avut un singur imobil în Câmpulung, ce i-a fost naţionalizat, care avea la parter prăvălii şi apartamentul fostului proprietar, iar la etaj camere de hotel, că imobilul a constituit un tot unitar din punctul de vedere al structurii şi arhitecturii, însă s-a apreciat că nu s-a făcut dovada că la data naţionalizării autorul revizuenţilor mai avea în proprietate şi parterul, instanţa mergând pe prezumţia că parterul fusese înstrăinat.
Revizuenţii arată că nu înţeleg să critice modul în care instanţa a interpretat actul depus ca fiind act nou, ci modul greşit în care s-a pornit la analizarea acestuia, fără a se ţine seama de ceea ce s-a decis cu privire la imobilul în litigiu prin hotărârea irevocabilă.
Astfel, cu privire la al doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigaţii", instanţa reţine că acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între cei doi fraţi (Ş.G. şi sora sa Ş.M.) a existat o împărţeală. În ceea ce priveşte celălalt înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a schimba situaţia reţinută prin Decizia supusă revizuirii. Modalitatea în care instanţa tratează cel de-al doilea înscris prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale unei cereri de revizuire demonstrează că în cazul primului înscris, dispoziţiile art. 322 pct. 5 au fost greşit aplicate.
Prin întâmpinare, intimaţii Ş.C. şi Ş.G.C. (cu privire la care s-a reţinut, prin Decizia supusă revizuirii, că au cumpărat în anul 2000 de la SC M. SA unul dintre spaţiile comerciale de la parterul imobilului) au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Au depus întâmpinare şi intimatele I.C.S.A. şi N.C.E.D., solicitând, de asemenea, respingerea recursului, ca nefondat.
Prin întâmpinarea depusă de intimata O.Ş. se solicită admiterea recursului, invocând, pe lângă înscrisurile noi menţionate în cererea de revizuire, alte înscrisuri considerate ca fiind noi şi relevante în soluţionarea cauzei, respectiv, extras de rol agricol pentru terenul de sub hotel, un memoriu tehnic privind numărul camerelor de hotel şi un proces-verbal de punere în posesie încheiat în anul 2002 privind magazinele retrocedate.
În şedinţa publică din 02 noiembrie 2011, Înalta Curte a respins proba cu aceste înscrisuri, solicitată de intimata O.Ş., apreciind că nu sunt utile soluţionării cauzei, dat fiind cadrul procesual fixat prin motivele de recurs.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Calea de atac a revizuirii se justifică de regulă prin aceea că, în mod involuntar, instanţa a stabilit în mod eronat starea de fapt, fie în raport de materialul probator existent la data hotărârii, fie în raport de noile împrejurări apărute după pronunţarea hotărârii.
În cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., ceea ce se invocă este o împrejurare exterioară hotărârii, respectiv descoperirea de către partea interesată, după pronunţarea hotărârii, a unui înscris doveditor care exista la data hotărârii, dar care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Pentru a fi în sensul legii „doveditor", înscrisul trebuie să fie probant prin el însuşi. Nu îndeplineşte această condiţie înscrisul care implică, la rândul său, cerinţa confirmării prin alte mijloace de probă sau care ar fi susceptibil de completare ulterioară prin alte acte sau mijloace de dovadă.
În speţă, instanţa a reţinut că înscrisurile invocate în cadrul cererii de revizuire nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluţiei, deoarece ele nu fac dovada calităţii de unic proprietar al lui Ş.G.G. asupra întregului imobilul naţionalizat.
În cadrul recursului revizuenţii arată că nu înţeleg să critice modul în care instanţa a interpretat actele invocate ca acte noi, ci modul în care acestea au fost analizate, deoarece cu privire la al doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigaţii", instanţa reţine că acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între cei doi fraţi (Ş.G. şi sora sa Ş.M.) a existat o împărţeală, în timp ce în privinţa primului înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a schimba situaţia reţinută prin Decizia supusă revizuirii.
Critica este nefondată, deoarece potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., verificările pe care le face instanţa învestită cu cererea de revizuire se limitează la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi la faptele pe care se întemeiază. În consecinţă, în analiza condiţiei privind caracterul determinat al înscrisului este suficient ca instanţa să stabilească dacă înscrisul invocat ca fiind nou este doveditor prin el însuşi, nefiind necesar a se indica şi mijloacele de probă suplimentare care, coroborate cu înscrisul nou, ar conduce la schimbarea soluţiei supuse revizuirii.
În privinţa primului înscris, intitulat „Fişa personală a condamnatului politic Ş.G.G." instanţa a reţinut că acesta se referă la profesia autorului revizuenţilor, la originea acestuia şi starea sa materială, însă nu conţine precizări cu privire la imobilul hotel şi cele 8 prăvălii, motiv pentru care pe baza acestui înscris nu se poate concluziona că Ş.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. Pentru a se ajunge la o astfel de concluzie ar fi necesară administrarea de noi probatorii, aspect nepermis de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce priveşte al doilea înscris, intitulat „Raport de investigaţii", instanţa a constatat că acesta nu demonstrează, aşa cum susţin revizuenţii, că după moartea bunicului lor, Ş.I.G., moştenirea acestuia a fost împărţită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca fiind averea personală a lui Ş.G.G., fără a cuprinde menţiuni cu privire la prăvăliile de la parterul imobilului, care aparţin în prezent altor persoane.
Din considerentele deciziei expuse sintetic rezultă că instanţa a verificat dacă înscrisurile invocate au caracter determinant (aceasta fiind una dintre condiţiile de admitere a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.), condiţie pe care a examinat-o în raport de împrejurările ce formau obiect al probaţiunii (calitatea autorului revizuenţilor de unic proprietar asupra întregului imobil la data preluării abuzive, atât în ceea ce priveşte etajul, cât şi în privinţa spaţiilor de la parter), cu respectarea prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. Instanţa nu a indicat, în niciunul dintre cazuri, care ar fi probele suplimentare ce s-ar impune a fi administrate în completarea înscrisurilor noi (aşa cum greşit se susţine în motivarea recursului), ci a arătat, pentru fiecare dintre cele două înscrisuri în parte şi prin raportare la conţinutul acestora, de ce nu pot fi considerate „doveditoare" în sensul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.
În consecinţă, este greşită perspectiva diferită în care recurenţii privesc modul de analizare de către instanţă a celor două înscrisuri, precum şi concluzia acestora în sensul că în cazul primului înscris dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ar fi fost greşit aplicate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că normele menţionate derogă de la regula de drept comun în materia dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în mod abuziv, în sensul că se recunoaşte forţă probantă mai multor categorii de înscrisuri. Aceste norme nu înlătură însă condiţia specifică motivului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., potrivit căreia înscrisul nou invocat trebuie să fie probant prin el însuşi, adică să fie de natură a determina schimbarea soluţiei supuse revizuirii, fără a fi necesară completarea cu alte mijloace de probă. Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa învestită cu cererea de revizuire, cele două înscrisuri nu conţin elemente care să conducă la concluzia susţinută de revizuenţi, anume, aceea că autorul lor a fost proprietar exclusiv al întregului imobil la data preluării abuzive.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte reţine că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea formulată de intimatele I.C.S.A. şi N.C.E.D., privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte va admite în parte această cerere, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., onorariul avocaţial urmând a fi redus la suma de 500 RON, faţă de prestaţia avocatului intimatelor, care s-a rezumat la formularea şi depunerea întâmpinării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii Ş.G.G.A. şi Ş.M.D.A. împotriva Deciziei nr. 159/A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 500 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatele I.C.S.A. şi N.C.E.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7722/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7717/2011. Civil → |
|---|
