ICCJ. Decizia nr. 7717/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7717/2011
Dosar nr.1454/95/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 august 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta D.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 750.000 RON, cu titlul de daune materiale şi morale, ca urmare a prejudiciilor ce i-au fost cauzate prin arestarea sa pe nedrept, a privării ilegale de libertate şi a condamnării definitive, ce a fost, ulterior, infirmată prin achitarea sa, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 21 şi art. 23 din Constituţia României.
Prin Sentinţa civilă nr. 1472 din 14 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul nr. 27992/3/2007, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Gorj.
La Tribunalul Gorj, cauza a fost înregistrată sub nr. 5368/95/2008 şi, în şedinţa publică din 07 aprilie 2008, s-a pus în discuţie excepţia necompetenţei tribunalului, având în vedere concluziile scrise ale reclamantei, ce au fost primite la Tribunalul Bucureşti, la data de 09 noiembrie 2007, şi în care s-au invocat dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 12 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 58 din 07 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 5368/95/2008, a fost admisă excepţia necompetenţei şi declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind constatat ivit conflictul negativ de competenţă, suspendată din oficiu orice altă procedură şi înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea regulatorului de competenţă.
Prin Decizia nr. 7145 din 17 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 5368/95/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Gorj, sub nr. 1454/95/2009.
În şedinţa publică din 11 mai 2010 reclamanta, prin apărător, a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat majorarea pretenţiilor sale, în ceea ce priveşte daunele materiale, de la suma de 10.000 RON la suma de 11.565 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G.
Prin Decizia civilă nr. 155 din 18 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 1454/95/2009, s-a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta D.V., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 140.000 RON, reprezentând daune morale şi 11.035 RON, reprezentând daune materiale şi 1068,95 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, prin Decizia penală nr. 811 din 5 septembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova, definitivă şi irevocabilă, a fost admis recursul inculpaţilor, casată Decizia penală nr. 110/2006 a Tribunalului Gorj şi s-a dispus menţinerea Sentinţei penale nr. 2587/2004, pronunţată de Judecătoria Tg. Cărbuneşti, prin care a fost achitată reclamanta D.V., cât şi coinculpatul S.N., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., reţinându-se că nu au comis fapta de distrugere prin incendiere.
S-a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., iar, în cuantificarea prejudiciului, se impune a se avea în vedere lipsa oricărei vinovăţii cu privire la infracţiunea imputată, vârsta avută de reclamantă, în momentul iniţierii procedurii judiciare, durata mare a procesului, starea de boală ulterioară şi consecinţele asupra reputaţiei reclamantei.
Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, fiind deţinută aproximativ 3 luni, iar privarea nelegală de libertate i-a lezat demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, cu consecinţe negative pe plan fizic şi psihic.
S-a apreciat că suma solicitată de reclamantă, cu titlul de daune morale, este excesivă, iar, raportat la principiul proporţionalităţii daunelor morale acordate, cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice şi fizice încercate, suma de 140.000 RON este suficientă pentru compensarea suferinţelor încercate de reclamante.
În ceea ce priveşte daunele materiale, raportat la precizările reclamantei şi la raportul de expertiză, s-a concluzionat că suma de 11.035 RON reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului suferit.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanta D.V. şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Statul Român a invocat faptul că instanţa a făcut o greşită apreciere a probelor administrate, cu consecinţa acordării unor sume prea mari în ce priveşte prejudiciul moral şi material.
S-a susţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei vreunei legături de cauzalitate între privarea de libertate şi eventualele consecinţe ale acestei măsuri, iar sumele acordate sunt nerezonabile, în raport de valorile lezate.
O altă critică a vizat acordarea daunelor materiale, susţinându-se că, în mod greşit, au fost acordate cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului penal.
S-a criticat hotărârea şi în ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, subliniindu-se că nu există culpă procesuală.
Apelanta reclamantă D.V. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate.
S-a susţinut că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, avându-se în vedere că a fost arestată o perioadă de timp, după care a fost achitată irevocabil; că procesul nu a fost soluţionat într-un termen rezonabil; că, raportat la valorile lezate şi la consecinţele avute pe plan fizic şi psihic, se impunea acordarea sumei solicitate.
Prin Decizia civilă nr. 433 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile declarate de reclamanta D.V. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral, sub aspectul valorii morale lezate.
Acordarea unei indemnizaţii victimei unei erori judiciare are un caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care să-i permită să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite, să-şi procure satisfacţii de ordin moral, susceptibil de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.
S-a constatat, raportat la aceste considerente, că instanţa de fond a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, toate probele administrate şi toate criteriile necesare pentru evaluarea indemnizaţiei, astfel că, în cauză, această critică a pârâtului este nefondată.
Nefondată a fost apreciată şi critica privind faptul că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate în măsura dispusă şi consecinţele avute asupra reclamantei, această legătură fiind prezumată chiar de către legiuitor, iar, în cauză, au fost dovedite consecinţele avute pe plan fizic şi psihic de către reclamantă, urmare a măsurii privative de libertate, cât şi urmare a duratei excesive a procesului penal.
Nefondată este şi critica privind acordarea daunelor materiale, pe întreaga durată a procesului penal, avându-se în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană, privind caracterul nerezonabil al duratei în care s-a soluţionat procesul penal.
Critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. este neîntemeiată, culpa pârâtului fiind evidentă.
Apelul reclamantei a fost apreciat ca nefondat pentru aceleaşi considerente.
Astfel, s-a constatat că instanţa a avut în vedere, la determinarea indemnizaţiei pentru daune morale, toate probele administrate, toate criteriile privind valorile lezate, consecinţele pe plan fizic şi psihic a acestora, raportându-se atât la durata arestării preventive, cât şi la durata excesivă a procesului penal.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta D.V., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj.
Recurenta reclamantă D.V. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa obligării Statului Român la plata unor despăgubiri morale în valoare de 740.000 RON.
În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat, în esenţă, că daunele morale ce i-au fost acordate sunt într-un cuantum mult diminuat, faţă de pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, şi, sub acest aspect, atât sentinţa instanţei de fond, cât şi Decizia pronunţată în apel sunt criticabile.
Astfel, în raport de gravitatea consecinţelor suportate, de modul în care i-a fost ştirbită onoarea şi reputaţia, de încălcările repetate ale drepturilor sale fundamentale, de limitările ce i-au fost impuse cu privire la propria sa avere, cuantumul despăgubirilor ce a fost acordat este prea mic.
S-a susţinut că, pe parcursul procesului penal, drepturile sale procesuale au fost în repetate rânduri încălcate. Astfel, cu toate că, în conformitate cu art. 5 parag. 3 din Convenţie, orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, înfăţişarea sa în faţa unui judecător, în calitate de persoană arestată, a avut loc abia la data de 17 ianuarie 2002, la aproape o lună după expirarea mandatului de arestare, moment la care, mandatul de arestare a fost prelungit.
În plus, recurenta reclamantă a subliniat că procesul penal, în care a avut calitatea de inculpată-condamnată, a durat 4 ani şi 10 luni, respectiv de la data de 16 noiembrie 2001, când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până 05 septembrie 2006, data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, text preluat şi de art. 21 din Constituţia României: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale".
Or, este de netăgăduit că un proces care se desfăşoară pe o durată de 5 ani de zile nu poate fi considerat a fi soluţionat într-un termen rezonabil. Menţinerea statutului de „inculpat condamnat", în toată această perioadă de timp, a reprezentat o atingere gravă adusă onoarei şi reputaţiei sale, o femeie respectabilă, în vârstă de 58 de ani, care, niciodată, nu a încălcat legea şi ordinea de drept şi care era stimată în comunitatea în care trăia.
Din cauza acuzării sale pe nedrept, de o faptă pe care nu a comis-o, a fost supusă batjocurii şi umilinţei, fiind traumatizată psihic. Toate aceste aspecte au fost relevate de martorii audiaţi în cauză N.V. şi B.I., declaraţiile acestora fiind ataşate la dosar.
S-a invocat faptul că, după arestarea sa, de la începutul iernii anului 2001, din cauza condiţiilor precare din arestul poliţiei şi penitenciarul Tg. Jiu, starea de sănătate fizică şi psihică i s-a deteriorat rapid, ca o consecinţă a traumelor psihice şi a stresului generat de procesul penal în care a fost implicată pe nedrept şi imposibilităţii asigurării unui tratament medical adecvat, din cauza indisponibilizării averii sale, prin sechestru asigurător. Aceste aspecte au fost confirmate de martorii audiaţi în cauză şi dovedite cu actele medicale depuse la dosar.
Condamnarea la pedeapsa cu închisoarea a unui om nevinovat reprezintă maximul de gravitate, în materia erorilor judiciare. Statul recunoaşte că are obligaţia a despăgubi patrimonial persoanele condamnate penal prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă, în urma rejudecării, sunt achitate, prin aplicarea principiului reparaţiei integrale.
Responsabilitatea civilă a statului trebuie raportată la durata foarte mare a procesului, care a trecut prin patru cicluri procesuale şi a durat aproape 5 ani, la gravitatea acuzaţiei aduse împotriva unei persoane nevinovate, la privarea sa de libertate în mod ilegal, la intensitatea maximă cu care, având în vedere vârsta sa de 53 de ani şi lipsa oricăror antecedente penale, a perceput procesul penal şi consecinţele legale pe care le-a suportat, la deprecierea stării materiale şi la distrugerea statutului său social, prin transformarea sa dintr-o persoană respectată, într-un paria al comunităţii în care trăia.
S-a învederat că, printre consecinţele negative, se înscrie şi indisponibilizarea întregii sale averi, încă de la începutul procesului penal, prin sechestrul asigurător, instituit prin ordonanţa Poliţiei Tg. Cărbuneşti, la data de 29 noiembrie 2001.
Stabilirea întinderii daunelor morale are ca scop repararea integrală unui prejudiciu real şi efectiv şi nu este condiţionată de întrunirea ambelor teze ale art. 504 C. proc. pen.
Consecinţele negative ale arestării şi implicării sale într-un proces penal, în urma căruia a fost achitată, au avut, pe plan fizic şi psihic, un caracter de continuitate, în perioada 2001 - 2006, atât recurenta, cât şi familia sa trăind un stres permanent, timp de 5 ani şi fiind nevoiţi să-şi concentreze toate resursele materiale asupra derulării procesului penal, fiind supuşi unui consum nervos major, cu repercusiuni grave asupra stării sale de sănătate.
Recurenta a apreciat că încălcarea drepturilor sale fundamentale a fost extrem de gravă, fiind afectate situaţia sa socială şi familială, starea sa de sănătate fizică şi psihică şi, prin prisma considerentelor expuse, cuantumul despăgubirilor acordate este insuficient şi nu este în măsură să ducă la o reparare integrală a prejudiciului moral suferit.
În motivarea criticilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, a arătat că Decizia recurată este criticabilă, sub aspectul întinderii daunelor morale şi materiale acordate, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.
În acest sens, s-a susţinut că aprecierea asupra prejudiciului suferit este cauzată de aprecierea greşită a probelor de la dosar, care nu au fost concludente în stabilirea prejudiciului moral şi nu au fost de natura să stabilească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate la care a fost supusă intimata reclamantă şi eventualele consecinţe ale acestei măsuri.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Astfel, la stabilirea cuantumului, trebuie avută în vedere viaţa celui în cauză, anterior arestării, data la care a fost arestat şi vârsta reclamantului la acea dată, durata perioadei privative de libertate, suferinţa fizică şi psihică în perioada de detenţie, iar, după eliberare, impactul social avut de aplicarea măsurii, măsura în care au fost încălcate drepturile fundamentale.
Instanţa de judecată trebuia să aibă convingerea fermă că aceste suferinţe psihice s-au produs, administrând probele pe care le consideră necesare în acest sens, din care să rezulte care era viaţa familială şi imaginea în societate a intimatului reclamant, înainte şi după arestare.
S-a învederat instanţei faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în această materie, statuând, în raport de circumstanţele cauzei, o poziţie moderată, prin sumele rezonabile acordate (spre exemplu, în cauza Konolos c. României, Hotărârea din 07 februarie 2008, în care a constatat violarea art. 5 parag. 1, prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil suferit de reclamant; în cauza Canciovici, pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat 6000 euro despăgubiri, cu titlu de daune morale; cauza Jiga împotriva României, reclamantul a solicitat 200.000 euro prejudiciu material, reprezentând pierderile financiare, 100.000 euro daune morale şi 10.000 euro cheltuieli suportate în faţa instanţelor şi a Curţii, Curtea considerând că, pentru o perioada de arestare, cuprinsă între data 18 noiembrie 2002 şi 17 martie 2006, statul trebuie să plătească reclamantului suma de 12.800 euro pentru prejudiciu moral şi suma de 2450 euro pentru cheltuielile de judecată).
În ceea ce priveşte daunele materiale, recurentul a susţinut că, în mod greşit, au fost acordate cheltuielile efectuate pe tot parcursul derulării procesului penal, cât timp acordarea de despăgubiri are în vedere privarea de libertate în mod nelegal.
În această situaţie, cuantumul daunelor materiale trebuia stabilit prin raportare doar la durata arestării ilegale, nu la durata întregului proces penal, întrucât privarea de libertate poate surveni în orice etapă a procesului penal (în faza de urmărire penală, în faza de judecată, etc.)
Recurenta reclamantă D.V. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Sub un prim aspect, trebuie reţinut că ambele părţi critică, din perspectivă proprie, cuantumul, respectiv, întinderea despăgubirilor acordate în cauză, ceea ce determină cenzurarea motivelor de recurs în aceste limite, fără a mai fi necesară enunţarea şi aprecierea condiţiilor impuse de articolul 504 C. proc. pen. pentru repararea erorilor judiciare.
În acest context procesual, reamintind situaţia premisă existentă în speţa dedusă judecăţii - achitarea definitivă a recurentei reclamante D.V., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., reţinându-se că aceasta nu a comis fapta de distrugere prin incendiere de care a fost acuzată, în urma unui proces ce a durat 4 ani şi 10 luni, respectiv, de la data de 16 noiembrie 2001, când a fost începută urmărirea penală împotriva sa, până la 05 septembrie 2006, data achitării sale, prin Decizia penală nr. 811, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, ca urmare a trei casări succesive, cu trimitere spre rejudecare; arestarea sa preventivă, pe o perioadă de 3 luni, şi indisponibilizarea bunurilor sale, prin instituirea sechestrului asigurător, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
Asupra recursului exercitat de recurenta reclamantă D.V.:
Este unanim recunoscut, în această materie, că daunele morale au o funcţie compensatorie şi de satisfacţie şi că stabilirea întinderii daunelor morale se face pe baza unor criterii jurisprudenţiale, de natură a determina consecinţele negative suferite de cea în cauză, în plan fizic şi psihic, prin expunerea la dispreţul public, prin atingerea gravă a onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanei; în raport de importanţa valorilor lezate, de măsura în care au fost lezate aceste valori; de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării; de măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială a celei faţă de care s-a comis o eroare judiciară.
Pe terenul detenţiei nelegale, aceste consecinţe capătă valenţe speciale, întrucât este afectată şi libertatea inerentă fiinţei, iar persoana este plasată în custodia statului, în condiţii esenţial diferite de cele în care trăia în mod obişnuit. Mai mult, invocând durata nerezonabilă a procesului penal şi măsura indisponibilizării bunurilor, recurenta face referire, în esenţă, la frustrarea resimţită prin incertitudinea verdictului privind vinovăţia sa şi la situaţia materială precară căreia a trebuit să-i reziste.
Reţinând toate aceste criterii şi consecinţele erorii judiciare asupra persoanei reclamante, şi, în absenţa unor limite legale de stabilire a despăgubirilor morale, instanţa de recurs apreciază că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare atât a principiului reparării integrale a prejudiciului, cât şi a principiului proporţionalităţii, care impune ca despăgubirile acordate să nu se transforme în reversul lor şi să păstreze un just echilibru între interesele individuale şi cele generale, însăşi admiterea cererii de chemare în judecată reprezentând o recunoaştere a răspunderii statului pentru prejudiciile suportate de reclamantă şi, deci, în sine (per se), o satisfacţie echitabilă.
Pentru toate aceste argumente, instanţa de recurs apreciază că nu se impune majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei D.V.
Asupra recursului exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj:
În ceea ce priveşte critica recurentului pârât, conform căreia aprecierea asupra prejudiciului suferit este cauzată de aprecierea greşită a probelor de la dosar, care nu au fost, în opinia acestuia, concludente în stabilirea prejudiciului moral şi nu au fost de natură să stabilească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate la care a fost supusă recurenta reclamantă şi eventualele consecinţe ale acestei măsuri, instanţa reaminteşte că, în actuala structură a recursului, nu pot fi cenzurate decât criticile de nelegalitate, circumscrise dispoziţiilor exhaustive ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu şi cele de netemeinicie, motivul de recurs privind greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, ce era reglementat în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat, prin OUG nr. 138/2000, şi neputând fi valorificat pe calea recursului.
Tot astfel, se constată că nu sunt susceptibile de control jurisdicţional, în recurs, simplele afirmaţii, de ordin general, invocate de recurentul pârât, fără particularizare la speţă, referitoare la principiul reparării integrale a prejudiciului, ce nu ar putea avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil, în opinia acestuia, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc şi la faptul că accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei, întrucât instanţei îi pot fi aduse judecăţii, pentru a primi dezlegare jurisdicţională, aspecte concrete, pe care să le verifice din punct de vedere al legalităţii, fiindu-i interzis să statueze pe bază de norme sau dispoziţii generale.
În plus, chiar aceste susţineri invocate de recurentul pârât, ale unei aprecieri aproximative a unui prejudiciu moral, întrucât nu se poate stabili o concordanţă valorică exactă între prejudiciul adus unor valori personale nepatrimoniale şi despăgubirile pentru acest prejudiciu, precum şi faptul că victima prejudiciului este subiectul, în raport de care se vor aprecia aceste despăgubiri, sunt de natură să confirme justeţea soluţiilor pronunţate în cauză, iar nu să determine modificarea acestor soluţii.
Asupra argumentului, conform căruia daunele materiale, constând în cheltuielile efectuate pe tot parcursul procesului penal, au fost greşit acordate, câtă vreme acordarea de despăgubiri avea în vedere doar privarea nelegală de libertate, instanţa îl va respinge, ca nefondat, întrucât cererea de acordare de despăgubiri materiale formulată de reclamantă s-a raportat la durata întregului proces penal, ce le-a ocazionat, durată care a fost apreciată ca nerezonabilă, în raport de criteriile instituite, pe cale pretoriană, de Curtea Europeană, în interpretarea art. 6 din Convenţie - complexitatea cauzei, atitudinea părţii, atitudinea autorităţilor şi miza litigiului pentru reclamantă, iar cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit pe baza unei expertize judiciare, mijloc de probă care nu mai poate fi contestat în recurs.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul pârât a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, în materia despăgubirilor pentru constatarea detenţiei arbitrare, nelegale a unei persoane sau a încălcării garanţiilor procesuale aferente unei asemenea măsuri, instanţa de recurs reaminteşte că judecătorul intern este primul judecător al Convenţiei, că acesta este cel mai bine plasat pentru aprecierea faptelor, pentru interpretarea şi aplicarea dreptului la situaţia de fapt stabilită în baza unui ansamblu probator, administrat cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenţie, care instituie dreptul la un proces echitabil, şi că acestuia i se acordă rolul principal, în virtutea principiului subsidiarităţii în domeniul protecţiei drepturilor omului, ce rezultă, în esenţă, din art. 1, 13 şi 35 parag. 1 din Convenţie, pentru a interpreta probele şi pentru a aprecia cuantumul despăgubirilor morale şi materiale, în ipoteza constatării existenţei unei erori judiciare, care dă naştere unui drept la reparaţie, atât în temeiul normelor art. 504 şi urm. C. proc. pen., cât şi în temeiul art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, e.g., pentru expunerea acestor principii, cauza Nistor contra României, parag. 62; cauza Wieczorek contra Poloniei, parag. 40, 59, cauza Akdivar şi alţii contra Turciei; cauza Selmouni contra Franţei).
În acest context, neputând decela nicio aparenţă de arbitrariu în modul de administrare a probelor solicitate şi dispuse în cauză de către instanţele de fond, care au stabilit pe deplin situaţia de fapt şi au interpretat şi aplicat corect dreptul în speţa dedusă judecăţii, instanţa apreciază că nu se impune modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a solicitat, fără a argumenta această teză, recurentul pârât.
Pentru considerentele expuse, găsind nefondate criticile formulate în cauză, în integralitatea lor, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanta D.V. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.V. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, împotriva Deciziei nr. 433 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7721/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7710/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
