ICCJ. Decizia nr. 7725/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7725/2011
Dosar nr.1075/111/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii V.F. şi V.E. au solicitat, în contradictoriu cu Primăria Comunei Batăr, jud. Bihor, repunerea acestora în termenul de formulare a notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna Batăr, sat Talpoş, jud. Bihor, înscris în C.F. Talpoş, casă, curte şi grădină, cu suprafaţa de 2877 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 276/C din 29 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins cererea formulată de reclamanţi cu motivarea că notificarea a fost înregistrată la data de 22 septembrie 2010, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării (termen de decădere şi nu de prescripţie) atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii susţinând că termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripţie, nu de decădere, fiind astfel supus instituţiei repunerii în termen.
Prin Decizia nr. 127 din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins apelul ca nefondat, reţinând că termenul de şase luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru trimiterea notificării este un termen de decădere şi nu de prescripţie, astfel că acesta nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare. De altfel, chiar dacă s-ar considera că este un termen de prescripţie, motivul invocat de apelanţi - necunoaşterea legii - nu poate fi considerat ca fiind o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, care să justifice repunerea în termen, pornind de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii V.F. şi V.E., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului recurenţii susţin că nu au formulat notificarea în termenul legal deoarece domiciliază în SUA, nu au mai fost în România de peste 15 ani şi nu au ştiut de apariţia Legii nr. 10/2001.
În opinia recurenţilor, termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea notificării este un termen de prescripţie şi nu de decădere, deoarece sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent, deci pierderea dreptului la acţiune în sens material, nu stingerea dreptului subiectiv.
În aceste condiţii, s-ar fi impus administrarea probelor pentru dovedirea împrejurărilor care ar justifica repunerea în termen.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii de repunere în termenul de formulare a notificării, reţinând că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare.
Potrivit textului legal menţionat „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, astfel încât termenul limită până la care trebuia depusă notificarea era 14 februarie 2002.
Susţinerea recurenţilor, în sensul că termenul menţionat este unul de prescripţie, este nefondată. În timp ce prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv, ceea ce face ca dreptul să nu mai poată fi valorificat pe cale de acţiune, dar nici apărat pe cale de excepţie. Or, tocmai aceasta este consecinţa pe care art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 o prevede pentru situaţia în care termenul de depunere a notificării a fost depăşit. Textul prevede că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În speţă, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care permit în anumite circumstanţe înlăturarea incidenţei sancţiunii decăderii în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să îndeplinească un act în termenul prevăzut de lege printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Împrejurarea invocată de recurenţi (respectiv, faptul că domiciliază în străinătate şi nu au avut cunoştinţă de existenţa Legii nr. 10/2001) nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa lor care să-i fi pus în imposibilitatea obiectivă de a formula notificarea în termenul legal. În sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către recurenţi. Unei astfel de situaţii nu-i poate fi asociată aceea că recurenţii domiciliază în străinătate, deoarece mijloacele de informare actuale permiteau recurenţilor să se informeze cu privire la regimul juridic al imobilului pentru care au formulat notificarea tardivă.
Reţinând că acţiunea a fost corect respinsă întrucât notificarea a fost tardiv formulată şi nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru repunerea în termenul de formulare a notificării, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.F. şi V.E. împotriva Deciziei nr. 127-A din 8 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7729/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7726/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
