ICCJ. Decizia nr. 7745/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7745/2011
Dosar nr.9291/62/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 193/S din 21 iunie 2010 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român. A respins acţiunea civilă formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că pârâtul Statul Român a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului reclamantei, ultima excepţie fiind ridicată şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie alături de cea privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, în temeiul art. 137 C. proc. civ., instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea acestuia fiind stabilită în condiţiile legii, în speţă art. 504 şi următoarele C. proc. pen., prevederi speciale, care se aplică cu prioritate, neputând a fi invocate temeiuri de drept comun.
Pornind de la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., tribunalul a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele acestui text de lege, reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condiţiile inexistenţei unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalităţile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie raportat la art. 504 din Cod.
S-a constatat că nu sunt aplicabile speţei nici prevederile art. 998 şi următ. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului şi nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.
S-a arătat că nu se poate reţine că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenţilor ori că şi-a îndeplinit obligaţia de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. şi anume: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenţii concrete faţă de aceştia.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că motivaţiile reclamantei în susţinerea cererii privind acordarea daunelor materiale şi morale sunt cantonate, în esenţă, pe aşa zisa conduită culpabilă a reprezentanţilor instituţiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfăşurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipseşte situaţia premisă a stabilirii condiţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. şi a răspunderii civile delictuale.
S-a reţinut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituţia României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă şi condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Or, apelanta nu se află în situaţiile expres prevăzute de art. 504 C. proc. pen., care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârşită într-un proces penal.
Curtea de apel a constatat că modul de desfăşurare a cercetării penale şi soluţionarea cauzei cu depăşirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condiţiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părţilor precum şi dispoziţiile legale imperative aplicabile. Prin aşa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existenţa prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantei.
Pe de altă parte, s-a reţinut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispoziţiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu şi care i-ar putea conferi acesteia un anume drept.
S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluţionate şi a consecinţelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluţionare nu se circumscrie dispoziţiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum şi a prevederilor constituţionale.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa modificării în tot a hotărârilor pronunţate în cauză, iar pe fond, admiterea acţiunii.
După prezentarea istoricului cauzei, reclamanta a arătat că motivele de casare sunt cele prevăzute la pct. 5, 7, 8 şi 10 ale art. 304 C. proc. civ., precizând totodată că a invocat şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
A arătat că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au manifestat un dezinteres total, judecând cauza fără a trimite părţilor implicate precizările depuse de reclamantă.
A considerat că instanţa a făcut simple afirmaţii ce nu pot fi reţinute drept o motivare care să îndreptăţească felul în care a avut loc dezlegarea pricinii, ambele instanţe tratând superficial cauza, fără a ţine cont de solicitarea sa de conexare a dosarelor penale, în scopul demonstrării relei credinţe din partea intimaţilor.
A arătat că instanţele au interpretat greşit actul dedus judecăţii, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanţa pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. proc. pen., deşi în hotărârile pronunţate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 - 96 din Legea nr. 303/2004.
A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicaţi în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.
A arătat şi faptul că instanţa a ignorat că a invocat în cauză normele europene şi nu a analizat speţa şi sub acest aspect. A considerat că prin prisma acestora, excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este fondată, întrucât a admite incidenţa acesteia ar echivala cu îngrădirea dreptului constituţional la justiţie.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Motivele de recurs care pot fi încadrate în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. sunt cele care vizează aplicarea greşită a legii, cuprinse la pct. 9 al textului de lege menţionat (şi nu la pct. 8 cum eronat precizează recurenta).
Referitor la motivele de recurs încadrate formal de reclamantă în prevederile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate în sensul textului de lege, recurenta formulând simple nemulţumiri legate de necomunicarea tuturor precizărilor depuse de ea în proces, de "superficialitatea" soluţionării pricinii şi de neconexarea dosarelor penale.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., se reţine că acesta a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greşită a legii, se reţine că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Se constată deci că aceste dispoziţii constituţionale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condiţiile legii.
Astfel, nu pot fi primite susţinerile reclamantei potrivit cărora deşi nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., instanţa a înţeles să-şi argumenteze considerentele în baza acestui text de lege.
Procedând astfel instanţa a valorificat textul constituţional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiţii care nu sunt întrunite în speţă.
În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin urmare, după cum corect au constatat şi instanţele fondului, cerinţele art. 504 C. proc. civ. nu sunt întrunite în speţă.
Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Prin urmare, şi acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală şi deci implicit la dispoziţiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.
Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiaşi art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În consecinţă, atragerea răspunderii este condiţionată, în prealabil, de existenţa unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credinţă pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situaţie neîntrunită, de asemenea, în speţă.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituţional la justiţie, în lumina dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanţele au analizat acţiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivat de faptul că a fost introdusă după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinarea formulată în cauză, aceasta nu poate fi primită, întrucât în speţă, după cum s-a arătat, nu se poate face aplicarea respectivului articol.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7758/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7744/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
