ICCJ. Decizia nr. 7741/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7741/2011
Dosar nr.4204/101/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 17 mai 2010, P.V., N.C., P.C., D.E. şi P.M. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru suferinţa fizică şi psihică suferită de bunicul lor, R.C., arestat abuziv între anii 1951 - 1954 şi între anii 1960 - 1965, cât şi de întreaga familie cu care acesta locuia.
Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 385 din 2 iulie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A obligat pe pârât la 300.000 euro sau echivalentul în lei la momentul plăţii, cu titlu de daune morale şi la 500 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că din fişa matricolă penală depusă la dosar rezultă că autorul reclamanţilor a fost condamnat la 17 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 C. pen., fiind graţiat prin Decretul nr. 310/1964.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronunţată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, republicat în 1948.
Făcând aplicaţiunea art. 5 din acelaşi act normativ, tribunalul a reţinut că în cauză, reclamanţii au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptăţite, fiind descendenţi de gradul II ai defunctului şi, de asemenea, au dovedit că bunicul lor matern a fost condamnat politic.
În ceea ce priveşte criteriile de stabilire a daunelor morale, instanţa de fond a constatat că în jurisprudenţă s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia.
Astfel, s-a constatat că prin condamnarea autorului lor s-a produs un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităţilor, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele expuse, instanţa a considerat că suma solicitată de reclamanţi este exagerată şi a apreciat că echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro este suficient pentru a acoperirea consecinţelor negative pe care le-a produs respectiva condamnare nedreaptă.
Prin Decizia nr. 416 din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Mehedinţi împotriva sentinţei tribunalului, având ca obiect despăgubiri pe Legea nr. 221/2009. A schimbat sentinţa şi, pe fond, a respins acţiunea.
Instanţa de apel a constatat ca fiind întemeiate motivele privitoare la despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu însă şi pe cele referitoare la nedovedirea respectivului prejudiciu.
Astfel, prejudiciul moral este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanei. Daunele morale constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, precum existenţa fizică, integritatea corporală, sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele. Dovada prejudiciului moral suferit nu se poate face cu probe materiale pentru că în acest caz sunt lezate drepturi nepatrimoniale. La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate şi măsura în care au fost afectate, consecinţele negative suferite de cei în cauză, pe plan fizic, psihic, profesional, familial, social.
S-a constatat, prin prisma celor de mai sus, că prin condamnarea politică a autorului reclamanţilor, i-au fost lezate valori esenţiale ale personalităţii umane, precum dreptul la viaţă, la libertate, la sănătate, la munca liberă, astfel că sub aspectul reţinerii unui prejudiciu moral cauzat autorului reclamanţilor, sentinţa este temeinică şi legală.
Instanţa de apel a constatat însă că schimbarea sentinţei se impune din alte considerente care vizează temeiul de drept al despăgubirilor acordate.
S-a reţinut astfel că reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel încât trebuie avute în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi cele ale art. 147 din Constituţie.
Potrivit textelor legale menţionate, Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, aceasta are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor, în acest sens fiind şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 186/1999 şi nr. 169/1999.
În speţă, deşi la data soluţionării apelului, termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia îi sunt incidente dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia de a nu aplica respectivele prevederi.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speţă dispoziţiile pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituţiei, curtea de apel a constatat că sentinţa este lipsită de temei legal.
A avut totodată în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit căreia în privinţa prejudiciului suferit pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei Curţii Constituţionale că prin introducerea posibilităţii descendenţilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii şi că prin dispoziţiile legale analizate sub aspect constituţional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.
S-a constatat că în speţă reclamanţii sunt descendenţi de gradul II al victimei măsurii represive şi nu au suportat în mod direct consecinţele negative ale condamnării cu caracter politic.
S-a constatat totodată, că nu se poate reţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanţii au o "speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe cale exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi schimbarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Au arătat că au făcut dovada că bunicul lor, R.C. a fost condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist, executând pedeapsa închisorii în mai multe penitenciare, unde a fost supus la umilinţe ce i-au ştirbit onoarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea, fiind astfel corect constatată de către instanţa de fond incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Au precizat totodată că suma de 300.000 euro stabilită de tribunal cu titlu de daune morale este derizorie faţă de suferinţele inimaginabile, sistematice, îndelungate şi extrem de numeroase pe care le-a îndurat autorul lor şi familia sa, victime ale persecuţiilor regimului totalitar comunist.
Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au apreciat că dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate în cauză, întrucât la data promovării acţiunii exista un temei de drept, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Făcându-se aplicabilitatea deciziei ar însemna ca victimelor regimului totalitar comunist să li se încalce grosolan dreptul la compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale suferite, or, este bine ştiut că respectivele persoane au avut de suferit atât din punct de vedere moral cât şi social (prin reducerea veniturilor salariale datorită ostracizării socio-profesionale).
Pe de altă parte, au arătat că având în vedere notorietatea tratamentelor inumane şi a torturii aplicate în închisorile comuniste, faptul că autorul lor a avut de suferit pe plan fizic, psihic, moral şi social, atât pe perioada detenţiei cât şi ulterior după eliberarea din închisoare, se impune admiterea acţiunii.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Motivele de recurs referitoare la aspectele privind îndeplinirea de către reclamanţi a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Nerelevante apar şi motivele de recurs privind derizoriul sumei acordate de instanţa de fond ca daune morale, cu atât mai mult cu cât împotriva sentinţei tribunalului, reclamanţii nu au declarat apel.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamanţii sunt sau nu îndreptăţiţi la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanţilor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.V., N.C., P.C., D.E. şi P.M. împotriva deciziei nr. 416 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7744/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7740/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
