ICCJ. Decizia nr. 7805/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7805/2011
Dosar nr.42196/3/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 678 A din 12 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâţii S.G.M., F.N. şi F.M. împotriva sentinţei civile nr. 719 din 13 mai 2009 precum şi a încheierii de şedinţă din 1 aprilie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a trimis spre rejudecare la aceeaşi instanţă cererea subsidiară formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că nevalabilitatea actului de preluare a imobilului în litigiu prin Decretul nr. 92/1950 nu produce niciun efect juridic asupra situaţiei juridice a apelanţilor-pârâţi, atâta timp cât aceştia pot invoca că există în patrimoniul lor un drept de proprietate asupra bunului litigios.
Reclamantul nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Reclamantul nu mai are în patrimoniul lui nici un "bun" şi nici o "speranţă legitimă" în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv.
În patrimoniul reclamantului s-ar putea naşte numai un drept de indemnizare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale. Reclamantul a formulat notificarea nr. X/2001, astfel încât are vocaţia concretă la dobândirea unui drept la indemnizare pentru imobilul care formează obiectul acţiunii în revendicare.
Prin compararea titlurilor exhibate de părţile litigante rezultă că pârâţii au un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamantul a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu a ţinut cont de legislaţia română atunci când a soluţionat cauza, ci a încercat să se substituie Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.
Acţiunea a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. pe care instanţa de apel a refuzat să-l aplice.
Instanţa naţională trebuie să soluţioneze cererile deduse judecăţii în funcţie de legislaţia naţională, şi doar în situaţia în care anumite norme naţionale vin în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt înlăturate şi se aplică direct Convenţia.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este contradictorie şi dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, deşi constată că preluarea imobilului a fost abuzivă, susţine că prin această preluare imobilul a intrat în patrimoniul statului, care ulterior l-a vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deşi arată că acţiunea în revendicare este o acţiune reală, dacă imobilul a fost transmis unui terţ obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie în despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală. S-a invocat în mod greşit Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În mod nelegal a stabilit instanţa de apel în motivarea subsidiară că acţiunea în revendicare este neîntemeiată în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deci fine de neprimire.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare, ci repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate. Art. 21 alin. (5) din lege se referă exclusiv la pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Legea nr. 10/2001 este subsidiară dreptului comun, iar susţinerea netemeiniciei acţiunii în revendicare, pentru pretextul că adevăratului proprietar i se cuvin doar despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 semnifică chiar pierderea proprietăţii de către acesta.
În ierarhizarea izvoarelor de drept Constituţia ocupă locul suprem, legea fiind un act normativ cu o forţă inferioară. Chiar de la activitatea de interpretare, parte a activităţii de aplicare a dreptului, trebuie să se interpreteze norma juridică inferioară în sensul care a dat satisfacţie normei juridice superioare şi principiului fundamental.
Hotărârea conţine motive contradictorii în motivarea subsidiară faţă chiar de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamantul a formulat acţiunea în revendicare la data de 12 noiembrie 2008.
Într-adevăr într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente faţă de speţa concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra acţiunii în revendicare, precum şi cu o prezentare a jurisprudenţei relevante în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a pronunţat, însă, asupra acestei acţiuni în revendicare, o hotărâre care nu poate fi calificată drept nelegală, din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată "doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, în respectarea art. 480 C. civ.
Legat de faptul că se revendică un bun preluat în mod abuziv de stat, în Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 conform cu care, imobilele preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, tocmai acest lucru l-a arătat şi instanţa de apel care s-a folosit, pentru motivarea soluţiei date, de jurisprudenţa în acelaşi sens a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Instanţa de apel nu a făcut, prin aceasta, aplicarea prioritară a dreptului european, cu nesocotirea dreptului intern - lucru care, potrivit recurentului, nu ar fi fost posibil pentru că nu există nicio contradicţie între legislaţia internă şi cea europeană - de vreme ce nu a spus că art. 480 C. civ. este înlăturat. Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat că sunt neîntemeiate criticile privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi că orice parte, în conformitate cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza instanţa de judecată cu privire la ocrotirea unui drept civil. Ca atare, instanţa de apel s-a comportat ca instanţă naţională şi nicidecum nu "s-a substituit Curţii Europene a Drepturilor Omului", aşa cum susţine recurentul.
Pe de altă parte, din considerentele hotărârii date în apel rezultă că, în mod corect, instanţa de apel, în compararea titlurilor părţilor, a dat prioritate titlului cumpărătorilor care au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995. Câtă vreme nu s-a probat anularea contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşilor, aşa cum impune art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceştia sunt cei care au în patrimoniul lor un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, titlul lor fiind preferabil.
Întrucât, faţă de datele concrete ale speţei, restituirea în natură a imobilului revendicat nu mai este posibilă nu numai ca efect al unei eventuale admiteri a acţiunii în revendicare, ci şi în sistemul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a stabilit în mod temeinic, faptul că - aşa cum însuşi reclamantul a solicitat prin subsidiarul cererii de chemare în judecată - reclamantul urmează să îşi valorifice pretenţiile în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Prin urmare, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Faţă de cele statuate prin Decizia asupra recursului în interesul legii, în sensul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, critica privitoare la faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât judecătorul redactor a făcut trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Aceasta, deoarece, judecătorul a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care vizează aspecte relevante în speţă, iar nu o jurisprudenţă străină de natura pricinii.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.Ş.C. împotriva deciziei nr. 678 A din 12 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7806/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7804/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
