ICCJ. Decizia nr. 7807/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7807/2011
Dosar nr.437/115/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta H.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul, în temeiul Legii nr. 221/2009 la plata de daune materiale şi morale pentru perioada în care tatăl său, A.A., în prezent decedat, a fost prizonier în fosta U.R.S.S..
Prin Sentinţa civilă nr. 553 din 31 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea.
Prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantei nu se află în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 5, respectiv art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 221/2009. Acesta nu a suferit nicio condamnare cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi nici nu a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în aceeaşi perioadă de timp.
Tatăl reclamantei a fost prizonier de război în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946.
Privarea de libertate suferită de tatăl reclamantei în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946 nu se datorează niciunei condamnări cu caracter politic şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum sunt ele definite de Legea nr. 221/2009. De asemenea, perioada de timp în care tatăl reclamantei a fost prizonier de război nu cuprinde perioada prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Măsura luată faţă de acesta s-a dispus în data de 12 mai 1944, fiind determinată de legile specifice războiului.
De asemenea, împroprietărirea tatălui reclamantei, solicitată prin cererea de chemare în judecată, cu o suprafaţă de teren cuprinsă între 1 ha şi 5 ha nu face obiectul Legii nr. 221/2009, care este o lege specială ce priveşte numai persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu şi prizonierii de război sau veteranii de război.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta H.L., iar prin Decizia civilă nr. 449 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul, ca nefondat.
Prin cererea de intervenţie intitulată iniţial "în interes propriu" precizată ca fiind intervenţie accesorie, formulată pe parcursul judecării apelului, A.E. a arătat că îşi însuşeşte acţiunea formulată de reclamanta H.L., fiica sa.
Intervenienta solicită în solidar cu reclamanta despăgubiri morale după soţul său decedat, arătând că într-o altă acţiune aflată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin a solicitat despăgubiri în nume propriu în calitate de beneficiar al Legii nr. 221/2009, fiind deportată în U.R.S.S..
La data de 30 septembrie 2010 intervenienta a depus o altă cerere de intervenţie prin care a arătat că îşi însuşeşte cererea formulată de fiica sa privind despăgubirile materiale şi solicită să i se acorde daune materiale în urma soţului său în sumă de 5000 RON şi suprafaţa de 1 - 5 ha care îi reveneau acestuia prin exercitarea dreptului la împroprietărire.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din fosta U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie, contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "o Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic."
În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că "Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite", şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
A fost lansată astfel, somaţia din 6 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
În consecinţă, Curtea de Apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
Mai mult, chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanta H.L. şi intervenienta A.E..
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
În baza Decretului nr. 118/1990 perioada în care tatăl reclamantei a fost deţinut ilegal în U.R.S.S. la muncă forţată este considerată ca fiind o reţinere abuzivă.
Fiind subofiţer al armatei române, prin participarea la război, autorul reclamantei a participat direct la lupta împotriva comunismului.
Se mai arată că prejudiciul moral a fost dovedit şi se invocă lipsa de rol activ a instanţei rezultată din ignorarea prevederilor Decretului nr. 118/1990 şi din neadministrarea probatoriilor necesare şi utile cauzei.
Recurentele susţin că împrejurarea reţinută de instanţa de apel în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945 este irelevantă.
Se arată că perioada în care autorul reclamantei a fost privat în mod abuziv de libertate şi împiedicat să-şi exercite posibilitatea de a fi împroprietărit cu terenuri poate fi considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în perioada 12 mai 1944 - 16 noiembrie 1946.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, pot naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.
Or, împrejurarea că autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Faptul că au fost recunoscute anumite drepturi în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate determina o altă concluzie.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea, dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar celor susţinute de recurentă, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, într-o perioadă care nu se înscrie în perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.L. şi de intervenienta A.E..
Deşi prin recursul declarat se invocă şi prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate dispune atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de asemenea de recurente, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere.
Verificând Decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunţate care sunt criticile formulate prin motivele de apel şi a răspuns acestora. Decizia recurată cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se poate dispune.
Tot astfel, nu se poate reţine lipsa de rol activ a instanţei de apel care, în mod legal, înainte de a administra probatorii sub aspectul temeiniciei pretenţiilor formulate, a verificat dacă aceste pretenţii pot fi fundamentate pe prevederile Legii nr. 221/2009 sub aspectul condiţiilor impuse de actul normativ în privinţa cererilor de chemare în judecată promovate în baza acestei legi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.L. şi de intervenienta A.E. împotriva Deciziei nr. 449 din 23 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7809/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7806/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
