ICCJ. Decizia nr. 7804/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7804/2011
Dosar nr.1748/104/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, la data de 26 februarie 2007, reclamanţii S.Ş.V. şi S.B.A.P. au chemat în judecată comuna Bobiceşti, judeţul Olt, reprezentată de Primar, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat în temeiul Legii nr. 187/1945 şi Decretului-lege nr. 83/1949 a proprietăţii imobiliare constând în suprafaţa de 170 ha teren arabil, 3 ha teren intravilan şi construcţiile aflate pe acest teren, imobile situate pe raza comunei Bobiceşti, judeţul Olt.
S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele arătate, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1938 din 6 aprilie 2007 pronunţată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. 1977/311/2007, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Balş, conform art. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 13 şi art. 158 - 159 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 56 din 22 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Balş, s-a anulat ca netimbrată acţiunea reclamanţilor, reţinându-se că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi supusă dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 534 din 18 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Olt, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se soluţiona fondul cauzei, reţinându-se că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Instanţa de rejudecare, la solicitarea reclamanţilor, a declinat competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, în favoarea tribunalului, reţinând că valoarea bunurilor revendicate, potrivit precizărilor reclamanţilor, este de 2.000.000 euro, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1748/104/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 399 din 3 mai 2010 a Tribunalului Olt s-a respins acţiunea reclamanţilor.
Tribunalul a reţinut că, în cauză, reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii autorului S.C., conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor depuse la dosar şi că, în temeiul legilor funciare li s-a restituit parţial terenurile ce au aparţinut autorului, respectiv 47 ha teren conform titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.
În temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reclamanţii în calitate de moştenitori ai autorului lor au formulat notificări pentru restituirea construcţiilor şi terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Restul terenului revendicat prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, expropriat în temeiul Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află în extravilanul comunei Bobiceşti şi este în prezent ocupat de persoane fizice care au primit titluri de proprietate în temeiul legilor funciare, situaţie ce rezultă din precizările expertului L.F..
Cu privire la primul capăt de cerere, care vizează constatarea nevalabilităţii titlului statului, titlu reprezentat de Legea nr. 187/1945 şi Decretul-Lege nr. 83/1949 privind reforma agrară, s-a arătat că la data trecerii bunurilor în proprietatea statului erau îndeplinite condiţiile exproprierii, prevăzute de art. 3 - 4 din Legea nr. 187/1945 care se referă la terenurile extravilane, construcţii, conace, drumuri şi livezi, cu posibilitatea proprietarului de a-şi rezerva o cotă de 50 ha în proprietate, iar reclamanţii prin acţiune nu au invocat niciun motiv concret vizând aplicarea greşită a legii de naţionalizare asupra autorului acestora.
S-a făcut referire la incidenţa prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, arătându-se că Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie legală de preluare abuzivă, şi s-a concluzionat că, deşi acţiunea este admisibilă în principiu, nu s-a invocat şi nu s-a dovedit un motiv concret de aplicare greşită a legii de naţionalizare asupra averii autorului reclamanţilor, iar terenurile care i-au aparţinut au devenit prin efectul legilor funciare de retrocedare - proprietatea mai multor persoane fizice.
Cum terenurile ce au aparţinut autorului reclamanţilor se află în prezent în proprietatea unor persoane fizice, care, la rândul lor, sunt îndreptăţite la restituire, deoarece terenurile primite în proprietate le-au fost ulterior luate de statul comunist prin cooperativizare, orice soluţie s-ar da în acţiunea în revendicare s-ar ajunge la privarea uneia din părţi de proprietatea sa şi s-ar aduce atingere dreptului de proprietate conferit persoanelor fizice care şi-au primit titlurile de proprietate în temeiul legilor funciare, situaţie care ar aduce o atingere gravă securităţii raporturilor juridice.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 486 din 16 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţii S.B.A.P. şi S.Ş.V..
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabileşte ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deţinut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanţelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.
În afara noţiunii de "imobil preluat cu titlu abuziv", Legea nr. 10/2001, ca şi legile reparatorii anterioare şi Legea nr. 213/1998, folosesc şi noţiunile de imobil preluat fără titlu sau fără titlu valabil.
O definire a celor două categorii de preluări este făcută în HG nr. 11/1997, care conţine Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996. Astfel, constituie preluare fără titlu a unui imobil acea preluare de fapt, care s-a făcut fără ca statul să invoce un act administrativ sau normativ de preluare, iar preluarea fără titlu valabil se referă la acele imobile care au fost menţionate într-un act normativ sau administrativ de preluare, dar cărora nu li s-au aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare la data respectivă. Toate celelalte categorii de imobile, adică acelea care s-au preluat în temeiul unui titlu şi aplicându-se corect legislaţia naţională, sunt imobile preluate abuziv, dar cu titlu legal.
Tribunalul a reţinut că nu este întemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al preluării terenurilor de la autorul reclamanţilor, cât timp dispoziţiile Legii nr. 187/1945 şi Decretului-lege nr. 83/1949 au fost corect aplicate, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Actele depuse la dosar nu duc la concluzia că prevederile acestor acte normative, chiar dacă au avut un caracter abuziv, au fost încălcate la data preluării, astfel că nu se poate susţine nelegalitatea preluării.
Mai mult, cât timp a fost respins cel de al doilea capăt al acţiunii, care este, de altfel, capătul principal, şi nu există temeiuri legale pentru schimbarea soluţiei, este lipsit de interes a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în legislaţia actuală neavând importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective.
Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi reparatorii speciale.
În materia imobilelor preluate abuziv a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h) şi lit. i) permitea şi evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariţiei legii, utilă pentru soluţionarea notificărilor, în anumite situaţii.
În prezent, reclamanţii nu mai pot formula o altă notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.
Reclamanţii au iniţiat acţiunea pentru revendicarea terenurilor preluate de stat de la autorul lor la data de 26 februarie 2006. Anterior acestei date, ei au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru suprafaţa de 47 ha teren extravilan, iar în procedura Legii nr. 10/2001 au obţinut măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 3 ha teren intravilan, care, nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură.
Acţiunea în revendicare se analizează în raport de considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of., nr. 108/23.02.2009, constatându-se că potrivit principiului "norma de drept specială derogă de la norma generală", existând concurs între dreptul comun, reprezentat de art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, se aplică prioritar dispoziţiile acestui act normativ special.
În cazul în care se constată că există neconcordanţe între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au prioritate dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanţii trebuiau să dovedească existenţa unui bun în patrimoniul lor, ori dreptul avut anterior anului 1949 de autorul lor nu constituie un bun în sensul Convenţiei. Speranţa reclamanţilor de a li se recunoaşte un vechi drept de proprietate, care nu a fost exercitat o perioadă îndelungată de timp nu satisface definiţia noţiunii autonome de bun, în acest sens, fiind pronunţate în mod constant decizii de către instanţa de la Strasbourg (cauza Zamfirescu c. României - Hotărârea din 14 decembrie 2006, cauza Lungoci c. României din 26 ianuarie 2006, cauza Costandache c. României din 11 iunie 2002, cauza Malhous c. Cehiei - Hotărârea din 13 decembrie 2000).
În speţă, probele administrate, respectiv două rapoarte de expertiză tehnică, au relevat că terenurile solicitate de reclamanţi sunt ocupate de alte persoane, cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, astfel că orice satisfacere a pretenţiilor de faţă ar duce la încălcarea altor drepturi şi la instabilitatea raporturilor juridice create anterior.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi ca acţiune reală imobiliară petitorie care tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate a fost respinsă corect de tribunal, întrucât reclamanţii nu sunt titularii unui bun ori al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii S.Ş.V. şi S.B.A.P..
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, constatarea instanţelor anterioare privind lipsa de interes în a se solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, deoarece în legislaţia actuală nu are importanţă o astfel de constatare pentru obţinerea unor drepturi efective.
De asemenea, se critică concluzia instanţelor de fond privind constatarea că nu se poate susţine nelegalitatea preluării imobilului de către statul comunist, precum şi aceea că reclamanţii nu sunt titularii unui bun ori a unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Pentru a ajunge la concluziile enunţate instanţa de apel a stabilit că legea aplicabilă în speţă nu este art. 480 C. civ. - temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă ci, prin raportate la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 10/2001 este cea incidentă în cauză, efectuând analiza valabilităţii titlului statului uzând de dispoziţiile normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1996.
Prin urmare, motivele invocate de instanţa de apel sunt complet străine de cauza dedusă judecăţii şi în afara oricărei jurisprudenţe naţionale şi/sau europene.
În primul rând, temeiul juridic al acţiunii îl constituie prevederile art. 480 C. civ. În consecinţă, legile aplicabile în cauză sunt Codul civil şi Legea nr. 213/1998.
Interesul stabilirii nevalabilităţii titlului statului este primordial, deoarece autorul reclamanţilor-recurenţi îşi păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, numai în condiţiile în care imobilul a fost preluat fără un titlu valabil. Numai astfel recurenţii-reclamanţi vor avea ulterior deschisă calea comparării titlului lor cu cel al subdobânditorilor de la stat.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranşează clar problema valabilităţii preluării proprietăţilor de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele, care au intrat în proprietatea statutului cu respectarea legilor, a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte, în vigoare la data preluării lor de către stat, statuând totodată, în alineatul final, competenta instanţelor de judecată în stabilirea valabilităţii titlului de preluare.
Or, actele normative prin care s-a efectuat preluarea proprietăţilor autorului reclamanţilor, respectiv Legea nr. 187/1945 şi Decretul nr. 83/1948, încălcau flagrant, atât Codul civil cât şi Constituţia din 1923 şi din 1948.
Prin urmare, este mai presus de orice tăgadă, că Legea nr. 187/1945 şi Decretul nr. 83/1948, nesocotind legile şi ordinea constituţională a vremii, nu pot fi considerate titluri valabile ale statului, preluarea proprietăţii fiind una abuzivă, nu poate constitui un mod valabil de dobândire a proprietăţii de către stat.
Consecinţa decurgând din faptul că preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu valabil este aceea că dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim şi s-a transmis prin moştenire către reclamanţi.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţii reclamanţi pot fi calificate ca şi critici de nelegalitate, ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În acest sens recurenţii reclamanţi susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. pronunţată în recurs în interesul legii, în condiţiile în care temeiul juridic al acţiunii îl constituie constituie prevederile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 213/1998.
Instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită în speţă, urmând a confirma soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, cu consecinţa respingerii recursului.
Astfel, în privinţa obiectului supus judecăţii în cauza de faţă, Înalta Curte constată că prin acţiunea formulată la data de 26 februarie 2007, reclamanţii S.Ş.V. şi S.B.A.P. au chemat în judecată, în calitate de pârâtă, comuna Bobiceşti, judeţul Olt, reprezentată de Primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945 şi Decretului-lege nr. 83/1949, a proprietăţii imobiliare constând în suprafaţa de 170 ha teren arabil, 3 ha teren intravilan şi construcţiile aflate pe acest teren, imobile situate pe raza comunei Bobiceşti, judeţul Olt şi, de asemenea, să se dispună obligarea pârâtei de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele arătate, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
De remarcat este faptul că anterior acestei date, reclamanţii au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 47 ha teren extravilan - în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.
De asemenea, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorului lor, au formulat notificări pentru restituirea construcţiilor şi terenului intravilan sau pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Urmare acestui demers, în procedura Legii nr. 10/2001 au obţinut măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul care, nefiind liber în sensul art. 10 din lege, nu s-a putut restitui în natură.
Restul terenului revendicat, expropriat în temeiul Legii reformei agrare nr. 187/1945, se află în extravilanul comunei Bobiceşti şi este în prezent ocupat de persoane fizice care au primit titluri de proprietate în temeiul legilor funciare, situaţie ce rezultă din probatoriul administrat pe parcursul procesului.
În consecinţă, acţiunea de faţă, prin care se urmăreşte redobândirea imobilului de la stat, imobil preluat abuziv de la autorul recurenţilor reclamanţi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introdusă mult după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparaţie, nu poate fi soluţionată "doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Cât priveşte cererea reclamanţilor privind examinarea valabilităţii titlului de preluare al statului, se constată că aceasta a fost examinată în contextul situaţiei de fapt şi juridice a imobilului în litigiu, astfel cum a fost stabilită în temeiul probatoriului administrat în cauză.
Se reţine în acest sens, că în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată Legea nr. 10/2001, care potrivit art. 2 lit. h) şi lit. i) permitea şi evaluarea titlului statului, valabilitatea preluării fiind, la data apariţiei legii, utilă pentru soluţionarea notificărilor, în anumite situaţii.
În prezent, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamanţii nu mai pot formula o altă notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că este lipsită de orice relevanţă şi finalitate juridică, evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia, cu tratatele la care România era parte (art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), ori a legilor în vigoare la data preluării.
Pe de altă parte, examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie. Textul de lege menţionat şi faptul că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Susţinerile contrare ale recurenţilor reclamanţi nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menţionat.
Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
În speţă, este de necontestat faptul că recurenţii reclamanţi au uzat de legile speciale de reparaţie edictate în materia proprietăţii şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001.
Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurenţii reclamanţi nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, atunci nu li se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale în materie.
În privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de lege, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii, în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept, "specialia generalibus derogant" şi a regulii "electa una via".
În sensul acestor considerente este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEşi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ..
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: "Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."
Prin urmare, instanţa supremă a constatat că parcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior, şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu poate fi primită, făcând abstracţie de faptul că aceştia au uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.
Pe de altă parte, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care au beneficiat recurenţii reclamanţi, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoanele interesate.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanţii se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, au solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, iar solicitarea le-a fost admisă în sensul acordării altor măsuri reparatorii, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel şi Niculina contra României - 2009 ş.a.).
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, recurenţii reclamanţi au urmat şi epuizat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin obţinerea dispoziţiei emise în procedura de soluţionare a notificării privind restituirea în natură a imobilului litigios.
Mai mult, în speţă, recurenţii - reclamanţi au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat, ci doar de o "speranţă legitimă", dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă asupra acestei chestiuni.
În circumstanţele speţei, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că bunul imobil se află în posesia altor persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul altor legi speciale de reparaţie.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.Ş.V. şi S.B.A.P. împotriva deciziei nr. 486 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7805/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7803/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
