ICCJ. Decizia nr. 7803/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7803/2011
Dosar nr.1033/1/2011
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Dispoziţia nr. 607 din 7 martie 2008 S.C. R. S.R.L. Braşov a dispus restituirea în natură a cotei de ½ părţi indivize din apartamentul care nu este înstrăinat, din imobilul situat în Braşov, deţinut cu titlu de închiriere de P.I., justificat de faptul că a fost deposedat de stat, fără plată, de o cotă de ½ părţi indivize din imobil, prin Decizia nr. 53 din 14 februarie 1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Prin aceeaşi dispoziţie s-a respins notificarea formulată pentru terenul construit şi neconstruit, situat la adresa menţionată, aferent cotei sale de ½ părţi indivize, cu motivarea că nu a fost în proprietatea sa, ci a fost deţinut cu titlu de folosinţă.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, a propus ca notificatorului să îi fie acordate despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru o cotă de ½ părţi indivize din apartamentul situat în acelaşi imobil şi care a fost înstrăinat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului M.I.
Prin Sentinţa civilă nr. 230S din 3 iulie 2008 Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu intimata S.C. R. S.R.L., reţinând că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul a avut calitatea de proprietar doar asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii doar în această limită. Cum imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii urmează a se stabili în echivalent, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001. Faptul că dobânditorii nu şi-au intabulat dreptul de proprietate nu poate avea consecinţe asupra valabilităţii actului de înstrăinare şi nici asupra felului măsurilor reparatorii la care reclamantul este îndreptăţit. De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu prezintă relevanţă juridică nici faptul că imobilul constituie un tot unitar din punct de vedere tabular, ca urmare a faptului că nu a suferit transformări.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
În rejudecare, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6916 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul prin Decizia nr. 183/Ap din 14 decembrie 2010.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că restituirea în natură a unei cote ideale din întreg imobilul compus din cele două corpuri de clădire ar însemna restituirea cotei de ½ din apartamentul vândut în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce ar aduce atingere dreptului de proprietate al cumpărătorului. De asemenea, a apreciat că nu poate fi primită solicitarea reclamantului de acordare în compensare a cotei de ½ din apartamentul nevândut, deoarece din expertiza tehnică rezultă o componenţă diferită a celor două apartamente, ceea ce determină şi o valoare diferită a acestora.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de apel nu a administrat toate probele necesare în cauză, nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare şi a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi alin. (5), art. 20 alin. (3) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, care prevăd imperativ faptul că dacă restituirea în natură nu este posibilă, compensarea primează oricăror despăgubiri băneşti. A arătat că, deşi intimata a susţinut că nu există bunuri sau servicii la dispoziţia sa, care să poată fi atribuite prin compensare, este pe deplin probat faptul că imobilul apartament nr. 2, aflat în proprietatea intimatei, este liber, nerevendicat şi poate fi atribuit reclamantului în cotă de ½. Acest aspect nu a fost cercetat de instanţa de apel, care avea obligaţia de a cenzura nerespectarea ordinii impuse de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, atât de către intimată, cât şi de prima instanţă.
De asemenea, a criticat Decizia atacată sub aspectul respingerii cererii de compensare în temeiul unor simple supoziţii, nesusţinute de vreo probă. Aceasta deoarece prin expertiza efectuată în apel nu au fost evaluate construcţiile, deşi instanţa avea obligaţia de a dispune ca expertul să evalueze cele două apartamente pentru a stabili dacă poate opera compensarea, respectiv dacă există o echivalenţă valorică între cele două unităţi locative. De asemenea, în mod nelegal instanţa a procedat la compararea celor două suprafeţe, fără a deduce suprafaţa aferentă magaziei (garajului), spaţiu care a fost analizat în tot cursul procesului distinct de cele două apartamente. Aceste aspecte au constituit obiective la raportul de expertiză, formulate de reclamant şi avute în vedere de instanţa de casare, care a impus analizarea pretenţiei reclamantului de atribuire a cotei de ½ din apartamentul nr. 2.
Un alt motiv de nelegalitate invocat de reclamant priveşte faptul că garajul edificat pe terenul situat în Braşov, a fost analizat distinct de cele două apartamente, deşi se identifică cu magazia în suprafaţă de 21,78 mp şi reprezintă parte componentă a apartamentului nr. 2. Susţine că Decizia atacată cuprinde argumente contradictorii pentru că, deşi reţine că în componenţa apartamentului nr. 2 intră şi anexele gospodăreşti în suprafaţă de 21,78 mp, menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 10/2001 stabileşte prin chiar art. 1 principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, restituirea în echivalent făcându-se numai în situaţia în care bunul nu mai poate fi retrocedat.
În acelaşi timp, prin lege se stabileşte o ordine a acordării măsurilor reparatorii, în situaţia în care se constată imposibilitatea restituirii în natură.
Astfel, art. 26 din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că "dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită."
Din economia textului de lege se desprinde concluzia că acordarea bunurilor în compensare este o măsură reparatorie pe care legiuitorul a ales să o prevadă cu prioritate faţă de măsura stabilirii despăgubirilor în echivalent.
În această situaţie, instanţa de apel trebuia să fie preocupată, în primul rând, de administrarea tuturor probelor în temeiul cărora se putea pronunţa asupra solicitării reclamantului de a i se acorda în compensarea părţii din imobil imposibil de restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost deja restituit prin art. 1 al dispoziţiei nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. Braşov, aşa cum s-a stabilit prin Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte în primul ciclu procesual.
Or, prin Decizia atacată, curtea de apel s-a mărginit să constate că din expertiza tehnică administrată rezultă o componenţă diferită a celor două apartamente, ce determină o valoare diferită a acestora, astfel încât reclamantului nu i se poate acorda bunul în compensare, deoarece s-ar depăşi cota de ½ din întregul imobil, la care este îndreptăţit acesta.
Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a dispus ca prin expertiza ordonată să se evalueze imobilul în ansamblul său şi nici cele două apartamente distincte din imobil, operând cu prezumţia că suprafeţele diferite şi vechimea diferită a celor două corpuri de clădire presupun o valoare mai mare a apartamentului nr. 2.
Or, hotărârea pronunţată trebuie să se sprijine pe probe administrate în condiţiile respectării principiului contradictorialităţii, asupra cărora părţile să-şi poate exprima punctul de vedere şi pe care să-şi poată întemeia concluziile, iar nu pe prezumţiile instanţei. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafaţa şi vechimea imobilului nu sunt singurele criterii de determinare a valorii unui bun.
Pentru a putea stabili dacă cererea reclamantului de atribuire în compensare a cotei de ½ din apartamentul nr. 2 este întemeiată, judecătorii apelului aveau obligaţia de a dispune evaluarea celor două apartamente de către un expert constructor, conformându-se astfel şi îndrumărilor date de Înalta Curte prin Decizia de casare nr. 6916 din 24 iunie 2009.
Chiar dacă prin această decizie se stabileşte că instanţa de apel va dispune administrarea probei cu expertiză în scopul identificării construcţiilor de care a fost deposedat reclamantul şi stabilirii compunerii corpurilor de clădire care au făcut obiectul înstrăinării, respectiv al închirierii, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că, potrivit aceleiaşi decizii, avea obligaţia ca, după stabilirea împrejurărilor de fapt menţionate să dispună asupra solicitării reclamantului de atribuire în compensare a unei cote din apartamentul nr. 2.
Art. 315 C. proc. civ. dă hotărârii pronunţate de instanţa de recurs putere numai cu privire la probleme de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe, iar nu şi la cele de fapt, asupra cărora instanţa de trimitere are dreptul să aprecieze. Indicaţiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt şi administrarea unor probe nu pot primi decât calificarea unor indicaţii de natură a atrage atenţia asupra încălcării săvârşite prin nelămurirea unor împrejurări de fapt esenţiale pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitoare la existenţa unor argumente contradictorii în considerentele deciziei atacate.
Astfel, în dosarul apel se regăseşte răspunsul expertului E.V. la obiecţiunile formulate de reclamant, prin care se precizează că magazia în suprafaţă de 21,78 mp, cuprinsă în componenţa apartamentului nr. 2 se identifică cu garajul executat în baza autorizaţiei de construire din 26 iulie 1977.
Deşi reţine această stare de fapt în motivarea deciziei, faţă de motivul de apel formulat de reclamant cu privire la faptul că în mod greşit prima instanţă a reţinut că notificarea nu vizează şi această construcţie, instanţa respinge apelul reclamantului şi menţine soluţia primei instanţe. Aceasta în condiţiile în care din conţinutul notificării formulate la 24 iunie 2001 rezultă că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului "construcţie nouă - neînscrisă ca atare în cartea funciară".
Pentru toate aceste considerente, constatând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte va admite recursul şi va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel va dispune administrarea probei cu expertiză în scopul stabilirii valorii imobilului în integralitatea sa, precum şi a valorii celor două apartamente care îl compun, urmând a avea în vedere că garajul în suprafaţă de 21,78 mp, ce se identifică cu magazia, face parte din componenţa apartamentului nr. 2. În raport de aceste împrejurări de fapt, se va pronunţa asupra cererii reclamantului de a i se acorda, în compensarea părţii din imobil imposibil de restituit în natură, cota parte din apartamentul care i-a fost deja restituit prin art. 1 al Dispoziţiei nr. 607 din 7 martie 2008 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 183 Ap din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7804/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7802/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
