ICCJ. Decizia nr. 7811/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7811/2011
Dosar nr.2540/101/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 12 aprilie 2010 reclamantul T.C.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să-i acorde despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro echivalentul în lei la data plăţi pentru prejudiciul moral şi material suferit prin condamnarea politică a tatălui său, T.C., decedat la data de 12 februarie 1979.
Prin sentinţa civilă nr. 226 din 17 mai 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 170.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
A fost respinsă cererea privind plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valoric al chiriei şi al bunurilor confiscate de Statul Român şi nerestituite, potrivit inventarului.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 657 din 19 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Craiova, tatăl reclamantului, T.C., a fost condamnat la 22 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. 1 C. pen., iar în baza art. 25 pct. 6 C. pen. i s-a confiscat întreaga avere în folosul statului. Din pedeapsa de 22 ani, a executat efectiv o perioadă privativă de libertate de 5 ani, 7 luni şi 4 zile, de la 11 septembrie 1958 până la 15 aprilie 1964.
Instanţa a constatat că, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul face parte din categoria persoanelor ce pot solicita daune morale, iar tatăl sau a fost condamnat pentru una dintre infracţiunile prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
La stabilirea prejudiciul moral, tribunalul a avut în vedere vârsta destul de înaintată, 58 ani, a autorului reclamantului, faptul că acesta a fost lipsit de întreaga sa avere şi, prin aceasta, a fost pusă în pericol întreţinerea şi sănătatea sa şi a familiei sale, iar prin executarea pedepsei a fost supus suferinţelor fizice şi psihice specifice regimului comunist de detenţie.
În privinţa despăgubirii materiale reprezentând echivalentul valoric al chiriei pe care reclamantul şi familia sa au plătit-o la stat pentru casa care, de fapt era a lor, tribunalul a apreciat că un astfel de prejudiciu nu s-a urmărit a fi reparat prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, care are în vedere echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul T.C.M. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia nr. 405 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelul formulat de pârât. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale şi morale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că în cauză devin aplicabile prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
S-a apreciat că daunele morale solicitate pentru suferinţele tatălui reclamantului, decedat în anul 1979, nu pot fi acordate nici în condiţiile dreptului comun, apreciindu-se că perioada mare de timp scursă de la data când suferinţele au fost produse până în prezent a atenuat prejudiciul moral produs prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic.
S-a constatat că sunt nefondate şi criticile reclamantului vizând acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Condiţia acordării acestor despăgubiri este ca bunurile respective să nu fi fost restituite ori să nu fi fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În procesul civil, cel care formulează o cerere are obligaţia, impusă de art. 1169 C. civ., de a dovedi susţinerile sale.
Deşi instanţa de apel, potrivit art. 295 C. proc. civ., a pus în vedere apelantului reclamant să se prezinte în instanţă pentru a dovedi susţinerile sale legate de această cerere, reclamantul nu a dat curs solicitării, iar în exercitarea rolului activ instanţa nu se poate substitui părţii.
Actul administrativ depus la dosar, respectiv inventarul bunurilor preluate de la familia reclamantului, nu este suficient pentru admiterea acţiunii, instanţa trebuind să stabilească la zi contravaloarea respectivelor bunuri.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul T.C.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, act normativ ce permitea, la data formulării cererii de chemare în judecată, solicitarea de despăgubiri, atât morale cât şi materiale.
Faptul că, în cursul procesului, acest articol a fost declarat neconstituţional, nu trebuie să fie imputabil reclamantului, iar instanţa ar fi trebuit să soluţioneze cauza în funcţie de legile în vigoare şi nu să respingă cererea.
Reclamantul mai arată că nu are studii juridice, astfel încât neprezentarea sa la termenul de judecată din data de 18 noiembrie 2010 nu poate echivala cu lipsa dreptului de a primi despăgubiri materiale.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată care a învestit instanţele în prezentul litigiu a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Împrejurarea că la data formulării cererii de chemare în judecată - 12 aprilie 2010 - dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care permiteau acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare politică sau printr-o măsură administrativă cu caracter politic nu fuseseră declarate neconstituţionale de instanţa de control constituţional, nu atrage nelegalitatea deciziei recurate.
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of., nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, "deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare. La momentul la care instanţa de apel s-a pronunţat asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituţională şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum în cauză, hotărârea recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Craiova la data 18 noiembrie 2010, după data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010 în M. Of. al României - 15.11.2010 -, Înalta Curte apreciază, faţă de considerentele expuse că, în mod legal instanţa de apel a considerat că reclamantul nu mai poate beneficia, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009, de plata de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral încercat.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel nu putea soluţiona cererea cu care a fost învestită în baza unui alt temei legal decât cel ales de reclamant. Dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. obligă instanţa să soluţioneze litigiul în raport de cauza şi obiectul cererii cu care a fost sesizată, astfel cum acestea sunt stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Analizarea pretenţiilor formulate în temeiul unui alt act normativ decât cel ales de reclamant ar echivala cu încălcarea acestor prevederi legale şi ar atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate.
Hotărârea recurată este legală şi sub aspectul dezlegărilor cuprinse în privinţa despăgubirilor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În condiţiile art. 1169 C. civ., reclamantul avea obligaţia de a proba pretenţiile formulate, necunoaşterea legii neputând constitui un temei pentru nesocotirea acestor dispoziţii legale. Cum în cauză, sub aspectul daunelor materiale pretinse nu a fost administrat niciun probatoriu, în mod corect instanţa de apel a considerat că reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor astfel de despăgubiri.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.C.M. împotriva deciziei nr. 405 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7813/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7810/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
