ICCJ. Decizia nr. 7815/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7815/2011
Dosar nr.633/95/2010
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2009 (disjunsă din Dosarul nr. 13440/318/2008) pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, reclamanţii D.B.D. şi B.T.E. au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, S.N.L. Oltenia S.A. şi au solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor civile reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului teren în suprafaţă de 45,25 ha, teren asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor prin Hotărârile nr. 3026/2002 ale Comisiei Judeţene Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (pentru 41,78 ha) şi nr. 4580/2007 (pentru 3,47 ha).
Prin sentinţa civilă nr. 4749 din 26 iunie 2009, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepţia netimbrării şi necompetenţei materiale invocate prin întâmpinarea depusă de pârâta S.N.L. Oltenia S.A.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin întâmpinarea depusă la dosar.
A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.B.D. şi B.T.E., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi S.N.L. Oltenia S.A.
A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile şi de 500 RON cheltuieli de judecată.
A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.N.L. Oltenia S.A. pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
Prin Decizia civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2010, Tribunalul Gorj a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4745 din 26 iunie 2009 a Judecătoriei Târgu Jiu, a casat sentinţa şi a constatat că Tribunalul Gorj este competent pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Judecând litigiul în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 186 din 10 iunie 2010, Tribunalul Gorj a respins excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.B.D. şi B.T.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti.
A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.375.500 RON despăgubiri civile şi 500 RON cheltuieli judecată faţă de reclamanţi.
A respins cererea faţă de pârâta S.N.L. Oltenia S.A. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Cauza are ca obiect acordarea despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 18/1991, din ale cărei dispoziţii rezultă că litigiile întemeiate pe această lege sunt scutite de taxa de timbru, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.
Excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român nu este întemeiată, întrucât, potrivit art. 1 alin. (3), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege, iar art. 3 alin. (1) lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama Statului Român.
Tribunalul a reţinut ineficacitatea mecanismului de reparaţie stabilit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi stabilirea constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul naţional are posibilitatea de înlătura normele de legislaţie internă care sunt ineficiente sau contrare normelor convenţiei.
Reclamanţii au invocat ca temei juridic al acţiunii lor, Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, în raport de faptul că s-a stabilit în procedura prevăzută de legea specială a fondului funciar, dreptul acestora la acordarea despăgubirilor pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură, reclamanţii au o creanţă patrimonială care intră sub incidenţa noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei. Nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.
Se justifică pe deplin chemarea în judecată a Statului Român, care nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă în ceea ce priveşte problema de interes general, ce o constituie restituirea bunurilor ce au fost trecute în proprietatea sa, cu atât mai mult cu cât mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte funcţional.
Pârâta S.N.L. Oltenia S.A. nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care reclamanţii nu au beneficiat de o reconstituire a dreptului de proprietate în natură şi nu are niciun fel de atribuţie în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză de expert M.I., care se raportează la valoarea reală a terenurilor de care au fost deposedaţi reclamanţii, stabilită prin metoda comparaţiei de piaţă a vânzărilor, şi a obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 1.375.500 RON despăgubiri civile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, iar prin Decizia nr. 422 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul de Finanţe în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru plata de despăgubiri pentru un imobil supus restituirii în temeiul acestei legi - când Statul Român prin Ministerul de Finanţe, are calitate procesuală pasivă numai în cazul în care unitatea deţinătoare a imobilului nu a fost cunoscută - aşa încât, susţinerea apelantului, sub acest aspect, în motivarea criticii referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, în prezenta cauză, este nefondată.
De asemenea, reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, Cap. VI, art. 19 - care se referă la atacarea în justiţie a deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - întrucât, după cum rezultă din actele dosarului, în privinţa despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor pentru terenul în suprafaţă de 45,25 ha, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu a fost finalizată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate sta în instanţă decât în cazurile limitativ şi expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 respectiv în condiţiile art. 28 alin. (3) din Lege.
Or, în speţa dedusă judecăţii se cunoaşte deţinătorul imobilului revendicat, acesta fiind pârâta S.N.L. Oltenia S.A., societate aflată în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Totodată, Hotărârile cu nr. 3026 din 18 februarie 2002 şi nr. 1172/2001 ale Comisiei Judeţene Gorj prin care s-au validat propunerile de acordare de despăgubiri au fost emise în temeiul Legii nr. 18/1991 şi în temeiul Legii nr. 1/2000 (modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005). În aceste împrejurări, temeiul de drept al acţiunii nu este reprezentat de dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., ci de normele speciale menţionate anterior.
De asemenea, prin OUG nr. 62/2010 s-au adus modificări Legii nr. 247/2005, iar în temeiul Legii nr. 247/2005 Titlul VII instituţia implicată în acordarea de despăgubiri este Comisia Centrala pentru Acordarea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel că în mod eronat a fost chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că prin Hotărârile nr. 3026 din 18 februarie 2002 şi nr. 4580 din 23 martie 2007 emise de Comisia Judeţeană Gorj pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 au fost validate propunerile Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind acordarea de despăgubiri autorului reclamanţilor pentru suprafeţele de 41,78 ha, respectiv de 3,47 ha teren agricol.
Hotărârile menţionate au fost emise în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 conform cărora, în situaţia în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, se vor acorda despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedat.
Art. 40 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 (în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 247/2005) prevedea că pentru terenurile solicitate prin cereri întemeiate, aprobate de organele competente, înregistrate în termenele şi cu procedura prevăzute de Legea nr. 18/1991, care nu pot fi retrocedate, precum şi în situaţiile în care foştii proprietari au optat pentru despăgubiri, prin hotărâre a Guvernului, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se vor stabili valoarea terenurilor, sursele de finanţare şi modalităţile de plată către foştii proprietari.
O astfel de hotărâre nu a fost adoptată în termenul stipulat de legiuitor. Sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000 au fost reglementate prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în alin. (1) al art. 1 prevede că "prezenta lege reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură (...)", iar în alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că "despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege".
Prin cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin Hotărârile nr. 3026 din 18 februarie 2002 şi nr. 4580 din 23 martie 2007 emise în baza Legii 18/1991 şi a art. 3 alin. (4) din Legea 1/2000, indicând ca temei al cererii formulate, art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe şi a analizat temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi din perspectiva normelor de drept invocate, a dreptului comun aplicabil în cazul în care instanţa verifică posibilitatea de a acorda despăgubiri în justiţie.
Această abordare ignoră existenţa unei reglementări speciale în materia dedusă judecăţii.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost reglementate sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000.
Prin aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii ce pot fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 vor consta în titluri de despăgubiri.
Legea defineşte titlurile de despăgubire ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi exersate prin conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
Aşa cum în mod expres se prevede în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2007, titlurile de despăgubire vor fi acordate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu de Ministerul Finanţelor Publice. Totodată, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile cuprinse în Decizia Comisiei Centrale este supusă controlului judecătoresc exercitat de instanţa de contencios-administrativ.
Prin urmare, pentru ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, este necesar ca obligaţia de reparaţie să revină acestuia în mod nemijlocit, în temeiul unor dispoziţii legale care să prevadă existenţa unei astfel de obligaţii.
Instanţa de apel a analizat, exclusiv din perspectiva dreptului comun, existenţa în sarcina pârâtului chemat în judecată - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - a obligaţiei de reparaţie ai cărei creditori sunt reclamanţii, cu conţinutul pretins de aceştia.
Însă, cât timp în această materie a fost adoptată o lege specială - Legea nr. 247/2005 - care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au putut restitui în natură în temeiul Legii nr. 18/1991 şi al Legii nr. 1/2000, a ignora procedura reglementată de această lege şi a aplica dreptul comun, înseamnă a încălca principiul specialia generalibus derogant, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.
Prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român a invocat lipsa sa de calitate procesuală pasivă, raportat la procedura specială reglementată prin Legea nr. 247/2005. O analiză a calităţii procesuale pasive a pârâtului din perspectiva normei speciale nu a fost realizată de instanţa de apel, care s-a mărginit la cercetarea calităţii procesuale pasive a Statului Român exclusiv din perspectiva dreptului comun.
Verificarea acestei calităţi prin raportare la condiţiile legii speciale, omissio medio, direct în faza de judecată a recursului, în condiţiile în care instanţa de apel nu a efectuat la rândul ei o analiză a acestor susţineri în cauză, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor.
Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Cu ocazia rejudecării pricinii, instanţa de apel va analiza în condiţiile legii speciale aplicabile în materie, calitatea procesuală a pârâtului în raportul juridic dedus judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 422 din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 7816/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7814/2011. Civil → |
|---|
