ICCJ. Decizia nr. 786/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 786/2011
Dosar nr. 45065/3/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresata Judecătoriei Sector 1 la data de 20 ianuarie 2007, reclamanţii T.D. şi T.B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC R.V. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii reclamanta arată că la data de 24 aprilie 1997 a cumpărat imobilul împreună cu defunctul său soţ T.L. în temeiul Legii nr. 112/1995 în schimbul unui preţ de 28.901.220 lei, iar prin sentinţa civilă nr. 388 din 22 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. 1133/2004, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract, fiind obligaţi a lăsa foştilor proprietari C.R., G.M., în deplină proprietate imobilul.
Reclamanţii susţin că în cauză sunt incidente principiile potrivit cărora nulitatea actului producând efecte retroactive, plata preţului imobilului către pârâţi reprezintă o plată nedatorată, iar potrivit principiului restitutio in integrum ceea ce s-a executat în temeiul unui act nul trebuie restituit, deci situaţia anterioară încheierii contractului trebuie restabilită, pretenţia formulată prin acţiune fiind în concordanţă cu practica CEDO prin care se stipulează că trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.
În susţinerea cererii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au depus la dosar un set de înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 11364 din 25 septembrie 2008, Judecătoria Sector 1 a admis excepţia de necompetenţă materială, declinând competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de faptul că din concluziile raportului de expertiză (întocmit în cauză) a rezultat că valoarea de circulaţie a imobilului este de 506.651 lei ceea ce atrage competenţa materială a Tribunalului în raport de disp. art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Astfel învestit, tribunalul a reţinut ca prin contractul de vânzare cumpărare nr. 570/112/1997, reclamanta împreună cu defunctul T.L. la cărui moştenitor este şi reclamantul T.B., au dobândit proprietatea apartamentului nr. 20 situat în Bucureşti, sector 1, în schimbul unui preţ de 28.901.220 lei ROL, iar prin sentinţa civilă nr. 388 din 22 aprilie 2005 au fost obligaţi a lăsa apartamentul în deplină proprietate şi liniştită posesie către C.R., G.M.
Acţiunea reclamanţilor în restituirea preţului de circulaţie al imobilului este nefondată, motivat de următoarele considerente:
Pentru admiterea acţiunii în revendicare, instanţa a avut în vedere faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului vânzător „fără titlu", cu încălcarea Constituţiei în vigoare la momentul preluării, neputând fi reţinută buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare motivat de faptul că aparenţa de drept în favoarea statului vânzător a încetat prin apariţia, Legii nr. 112/1995, care prevedea la art. 1 faptul că dispoziţiile acestei legi se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.
În aceste condiţii, reclamanţii ar putea fi îndreptăţiţi la restituirea preţului reactualizat, urmarea predării imobilului trebuind a fi întoarsă prestaţia sa de plată a acestui bun, reţinerea preţului de către pârât nemaifiind justificată.
Susţinerile reclamanţilor prin raportare la practica CEDO (cauza Raicu contra României) nu au fost reţinute întrucât în speţă nu s-a constatat buna credinţă a reclamanţilor cumpărători la dobândirea imobilului şi deci compensaţia ce ar putea să intervină ca urmare deposedării de bun ar fi în contradicţie cu disp. art. 1340-1441 C. civ., potrivit cu care nu se pot solicita vânzătorului daune interese urmare evicţiunii dacă la momentul vânzării cumpărătorul a cunoscut pericolul evicţiunii.
Faţă de cele reţinute, de textele de lege invocate, cererea principală a fost respinsă ca nefondată.
Prin Decizia nr. 98/A din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Instanţa de apel a reţinut că, pentru admiterea acţiunii relevant este că, imobilul a trecut în patrimoniul statului neproprietar „fără titlu", cu încălcarea Constituţiei în vigoare la momentul preluării, neputând fi reţinută buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, motivat de faptul că aparenţa în drept în favoarea statului neproprietar a încetat prin apariţia Legii nr. 112/1995, care prevedea la art. 1 faptul că dispoziţiile acestei legi se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil.
În aceste condiţii, reclamanţii ar putea fi îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat.
Prin urmare, se impune a fi analizate dispoziţiile art. 1337 C. civ. referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Evicţiunea reprezintă pierderea proprietăţii lucrului (în total ori în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prorogativelor de proprietar. Dacă tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii, indiferent că a fost de bună sau de rea credinţă.
În cauză însă nu sunt îndeplinite cerinţele evicţiunii, în ceea ce priveşte condiţia potrivit căreia cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărători.
Or, în cauză, nu se poate reţine că reclamanţii cumpărători nu au cunoscut cauza evicţiunii, faţă de, chiar sentinţa civilă nr. 388 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, este adevărat că evicţiunea vine din partea unui terţ de contract şi este anterioară vânzării, însă ea era cunoscută de cumpărători, situaţie în care, având cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că au acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului nu se poate pune, contractul având sub acest aspect un caracter aleatoriu.
Nu ar fi o soluţie judicioasă şi echitabilă aceea de a admite că la încheierea contractului cumpărătorul ştia că adevăratul proprietar este altcineva şi că acesta revendică imobilul şi să se statueze în mod irevocabil în favoarea adevăratului proprietar tocmai în considerarea acestui fapt, pentru ca ulterior, raportându-ne la acelaşi contract dar în relaţiile cu vânzătorul să reţinem că acelaşi cumpărător nu avea cunoştinţă de pericolul evicţiunii.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ. au susţinut că între considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia există contradicţii, întrucât deşi în motivarea hotărârii s-a reţinut că cererea lor este fondată, prin dispozitiv instanţa le respinge apelul ca nefondat. De asemenea, deşi se reţine că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, s-a considerat că pretenţia nu este întemeiată potrivit dispoziţiilor dreptului comun, pe considerentul că nu sunt îndeplinite cerinţele evicţiunii.
În dezvoltarea criticii întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că în cauză sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 1339-1341 C. civ, greşit înlăturate de instanţa de apel, întrucât probaţiunea administrată confirmă necunoaşterea cauzei evicţiunii la data încheierii actului de transmisiune a bunului. S-a relevat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare -24 aprilie 1997 nici ei şi nici unitatea transmiţătoare nu fuseseră notificaţi cu privire la intenţia de redobândire a bunului de foştii proprietari, această opţiune fiindu-le adusă la cunoştinţă abia în anul 2000 odată cu promovarea acţiunii în revendicare exercitată împotriva lor, când au şi fost evinşi.
În acest context sunt greşite dispoziţiunile instanţei de apel, care a preluat integral motivarea primei instanţe, în sensul că "nu poate fi reţinută buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare motivat de faptul că aparenţa de drept în favoarea statului vânzător a încetat prin apariţia Legea nr. 112/1995, care prevedea la art. 1 că dispoziţiile acestei legi se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil".
Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel şi ca o consecinţă a admiterii apelului, schimbarea hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii introductive cu obligarea pârâţilor la plata preţului de circulaţie pentru imobilul din Bucureşti, sector 1, astfel cum a fost acesta stabilit prin raportul de expertiză administrat în cauză.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contractorii ori străine de natura pricinii, dispoziţie legală care semnifică în cea de a doua ipoteză invocată în cauză şi care ar atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate, că între dispozitiv şi considerentele hotărârii, respectiv între acestea din urmă să existe contradicţii, făcând astfel imposibilă determinarea motivelor ce au fundamentat soluţia pronunţată în cauză.
Or, analizând apelul reclamanţilor, instanţa de apel a statuat în sensul că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 1337 C. civ. pentru considerentele acolo arătate, soluţia fiind conformă celor reţinute în motivare. Împrejurarea că în considerente se face menţiunea că reclamanţii ar putea fi îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat, nu se constituie într-o motivare contradictorie, întrucât această soluţie îşi are fundamentul în normele legii speciale pentru ipoteza arătată în cuprinsul acesteia şi care nu a fost indicată în cauză (art. 50 din Legea nr. 10/2001).
Sunt fondate însă criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 570/112 din data de 24 aprilie 1997 reclamanta T.D. împreuna cu soţul său T.L., în prezent decedat, au cumpărat apartamentul nr. 20 situat în imobilul din Bucureşti, sector 1.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 388 din 2 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele R.M.C.C. şi M.G., pârâţii din acea cauză, reclamanţi în cauza de faţă, fiind obligaţi să le lase în proprietate imobilul menţionat, sentinţă rămasă definitivă prin respingerea apelului declarat împotriva acesteia.
Fiind astfel evinşi de foştii proprietari, reclamanţii din cauza de faţă, invocând evicţiunea consacrată în dreptul intern de dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ., au solicitat atragerea răspunderii statului prin instituţiile sale la plata despăgubirilor consecinţă a evingerii lor prin fapta terţului.
Invocând neîndeplinirea condiţiilor pretinse de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit, cu încălcarea normelor ce reglementează instituţia menţionată, au respins pretenţia reclamanţilor.
Se reţine astfel ca potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe comparator de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut. În cazul în care tulburarea provine din partea unei terţe persoane, cum este cazul în speţă, vânzătorul este obligat să-l apere pe comparator iar dacă nu reuşeşte sa-l apere, va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii, indiferent dacă a fost sau nu de bună credinţă.
Dispoziţiile legale enunţate prevăd posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea preţului, ca şi a daunelor (inclusiv preţul/valoarea de circulaţie a bunului) de la transmiţătorul bunului.
În speţă, instanţa avea de analizat dacă în cauză sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile legale menţionate, respectiv dacă este vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, să nu fi fost cunoscută de comparator şi să existe o acţiune în justiţie intentată de un terţ împotriva cumpărătorului.
Situaţia de fapt rezultată din probele dosarului confirmă îndeplinirea condiţiilor legale enunţate, existând atât acţiunea în revendicare a terţului, tulburarea de drept, materializată în pierderea proprietăţii asupra bunului, cât şi cauza anterioară, respectiv deţinerea proprietăţii asupra bunului anterior transmisiunii de către stat. Cât priveşte cea de a patra condiţie, constând în necunoaşterea cauzei evicţiunii, se reţine ca, opus considerentelor celor două instanţe, care au prezumat că apariţia unei legi (sn. Legea nr. 112/1995) ar constitui o atare cauză, se reţine că norma care pretinde condiţia enunţată are în vedere latura subiectivă (intenţională) la momentul încheierii actului, ceea ce semnifică cunoaşterea/necunoaşterea de către cumpărător a cauzei evicţiunii. Aceasta înseamnă că era necesar ca în cauză să se dovedească împrejurarea că reclamanţii-cumpărători au cunoscut cauza evicţiunii, dovadă ce nu a fost făcută, simpla împrejurare că legea menţionată se aplică imobilelor preluate cu titlu valabil neputând fi calificată drept o atitudine de nesocotire a normelor acestei legi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la epoca încheierii actului, imobilul în litigiu se încadra în categoria celor prevăzute de această lege, fiind de neconceput ca particularii să statueze ori analizeze validitatea titlului statului, atâta timp cât legea însăşi încadra bunuri de natura celui litigios în categoria celor reglementate de textul său iar vânzătorul a procedat la transmiterea sa în temeiul normelor aceluiaşi act normativ.
Evicţiunea fiind totală sunt incidente dispoziţiile art. 1350 C. civ, potrivit cărora vânzătorul este obligat la plata daunelor interese potrivit dreptului comun constând în sporul de valoare dobândit de lucru, respectiv în preţul de circulaţie al bunului, astfel cum a fost acesta determinat prin lucrarea de specialitate administrată în cauză.
În speţă, important este de stabilit că reclamanţii care nu îşi mai pot folosi în mod valabil titlul de proprietate (de ex. pentru că bunul a fost transmis de un non dominus în raport de reţinerea nevalabilităţii titlului sau) pot solicita prin intermediul unei căi de atac disponibile şi suficiente, despăgubiri pentru pierderea suferită din partea vânzătorului, în temeiul codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul, fie pe calea unei acţiuni directe împotriva transmiţătorului, cale de care au uzat reclamanţii în pricina dedusă judecaţii, şi care pentru considerentele expuse se vădeşte a fi fondată.
Ca urmare, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii T.D. şi T.B. împotriva deciziei nr. 98A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 11 din 9 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte.
Admite acţiunea formulată de reclamanţii T.D. şi T.B. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General pe care îl obligă să plătească reclamanţilor suma de 506.651 lei cu titlu de preţ stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5382/2011. Civil → |
|---|
