ICCJ. Decizia nr. 7959/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7959/2011
Dosar nr.14053/63/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 14053/63 din 24 noiembrie 2009, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând daunele morale suferite ca urmare a condamnării politice dispusă prin Sentinţa penală nr. 565 din 9 septembrie 1959, precum şi la constatarea caracterului politic al condamnării ce a făcut obiectul Deciziei penale nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut, în esenţă, că în anul 1959 a fost condamnat la 21 de ani muncă zilnică şi 8 ani degradare civică pentru crime contra ordinii sociale şi pentru constituirea într-o organizaţie subversivă cu scopul de a răsturna regimul dictatorial comunist, astfel cum rezultă din Sentinţa penală nr. 565 din 9 septembrie 1959, fiind întemniţat la Penitenciarul Gherla.
Prin Decretul nr. 767 din 13 decembrie 1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare România i-a fost graţiat restul de pedeapsă, rămânând să execute doar 12 ani de temniţă grea, astfel că la 19 iunie 1971 a fost eliberat din penitenciar cu diagnosticul „lupo discerită subacută malignă", necesitând spitalizare până la deces.
A mai arătat, că prin condamnarea suferită i s-au cauzat prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul la libertate de gândire, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie, iar în planul vieţii private şi profesionale s-au produs consecinţe, de asemenea, grave, fiindu-i afectată viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit.
De asemenea, a mai susţinut că, după eliberarea sa şi până în anul 1985, a fost urmărit în permanenţă de securitate, iar în anul 1985 i-a fost înscenat şi instrumentat un dosar penal pentru mai multe infracţiuni de furt din avutul obştesc şi trafic de influenţă, infracţiuni pentru care, pentru a le recunoaşte, a fost maltratat de către organele represive, deoarece în realitate refuzase să interneze cu motivare medicală psihiatrică un opozant incomod al regimului comunist.
La termenul din data de 13 ianuarie 2010, reclamantul, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ, şi-a majorat câtimea obiectului pretenţiilor, de la 3.000.000 euro la 5.000.000 euro.
Prin Sentinţa nr. 245 din 16 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 14053/63/2009, Tribunalul Dolj a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării dispusă prin Sentinţa penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunţată de Judecătoria Băileşti, în Dosarul nr. 1837/1985, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 euro sau echivalentul în lei la cursul oficial al BNR, la data plăţii efective, reprezentând daune morale pentru condamnarea politică de drept dispusă prin Decizia penală nr. 2783 din 31 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Regiunea a II-a al Municipiului Bucureşti, în Dosarul nr. 2932/1959, reţinând că acţiunea reclamantului se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracţiunea prevăzută de art. 209 al vechiului C. pen., pentru care a fost condamnat reclamantul, constituind de drept o condamnare cu caracter politic.
Faţă de starea de fapt dedusă judecăţii, s-a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, fiind supus unui regim inuman de detenţie în timpul executării pedepsei, din care o parte la penitenciarul Craiova şi o parte la închisoarea de la Stoeneşti din Balta Brăilei, contactând în timpul detenţiei o boală incurabilă care necesită spitalizare până la deces. Totodată, ulterior detenţiei, reclamantul a suferit o izolare forţată faţă de societate, împotriva sa luându-se măsura exmatriculării din unitatea de învăţământ la care era înscris.
Instanţa a apreciat că suma de 500.000 euro, echivalentă în lei la dat achitării efective, este una suficientă şi adecvată pentru recunoaşterea prejudiciului moral suferit de reclamant, această sumă fiind rezonabilă şi putând menţine un echilibru între interesele individuale şi cele generale care trebuie ocrotite în aplicarea unei legi.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a se constata caracterul politic al condamnării dispusă prin Sentinţa penală nr. 1270 din 14 noiembrie 1985 pronunţată de Judecătoria Băileşti, în Dosarul nr. 1837/1985, s-a reţinut că, având în vedere că dosarul în care a fost pronunţată această hotărâre nu a putut fi obţinut sau reconstituit din motive obiective, determinate de distrugerea acestuia ca urmare a expirării termenului de arhivare, susţinerile reclamantului nu au putut fi coroborate cu nici un alt mijloc de probă administrat.
Prin Decizia civilă nr. 431 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de reclamantul B.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a anulat sentinţa civilă şi, pe fond, a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul B.C., reţinând, în esenţă, următoarele.
Prin acţiunea formulată, precizată ulterior la data de 13 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale prin Decizia penală nr. 40 din 22 ianuarie 1985 pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3752/1985 şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 5 milioane de euro cu titlu de daune morale ca echivalent al prejudiciului moral suferit prin condamnările cu caracter politic din 1959 şi 1985.
Potrivit art. 4 alin. (5) din Legea 221/2009, judecarea cererilor prin care s-a solicitat instanţei de judecată constatarea caracterului politic al condamnării, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, pentru alte fapte decât cele prevăzute al art. 1 alin. (2), se face cu participarea obligatorie a procurorului.
În speţă, acţiunea dedusă judecăţii, având un astfel de capăt de cerere, a fost soluţionată de prima instanţă fără participarea procurorului, aşa cum reiese din practicaua încheierii de şedinţă din 26 mai 2010, care face parte integrantă din hotărârea apelată.
Încheierea de şedinţă, ca orice hotărâre judecătorească în sens larg, are caracterul unui înscris autentic şi se bucură de prezumţia de validitate până la înscrierea în fals.
În cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii, întrucât completul nu a fost legal constituit.
Prin urmare, s-a reţinut că în speţă sunt incidente prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în situaţia în care există un motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel va anula în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, şi va reţine procesul spre judecare.
Cum cauza de nulitate derivată din neparticiparea procurorului la soluţionarea acţiunii s-a ivit la data judecării cererii, în temeiul dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, instanţa de apel a reţinut că în speţă se impune admiterea apelurilor, anularea hotărârii pronunţate, urmând a se reţine procesul spre judecare.
Examinând acţiunea precizată, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea acestora echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, fiind opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii unor astfel de decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 zile, Decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
S-a apreciat, ca nefondată, susţinerea reclamantului-apelant în sensul că efectele acestei decizii nu se răsfrâng asupra cauzelor în curs de judecată, pentru că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, deoarece modificarea legii, abrogarea ei sau, în cazul de faţă, declararea ca fiind neconstituţională se supun principiului aplicării imediate a legii civile, iar o cauză care nu a fost definitiv judecată este supusă legii în vigoare la data soluţionării definitive şi s-a conchis că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica. Instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei, dispoziţiile invocate de reclamant în promovarea acţiunii şi aplicate de prima instanţă pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acţiunea precizată este neîntemeiată, şi, în consecinţă, a respins-o.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C., care, indicând art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţie Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 şi care a suspendat aplicarea acestor prevederi timp de 45 de zile; că instanţa de apel, admiţând apelurile tuturor părţilor, fără să arate care din motivele de apel au fost admise, a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal atâta timp cât pe fondul cauzei a respins acţiunea, încălcând astfel normele de procedură, şi făcând o greşită aplicare a legii.
S-a mai arătat, că instanţa de apel nici măcar nu a cercetat motivul de apel privind constatarea caracterului politic al condamnării din 1985 şi nu s-a pronunţat cu privire la acesta cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituţional, nefiind nici măcar suspendată aplicarea sa; că instanţa de apel, printr-o interpretare proprie a deciziei Curţii Constituţionale, a apreciat că efectele acestei decizii vor fi definitive, dacă în termenul de 45 de zile de suspendare Parlamentul sau Guvernul nu vor interveni pentru modificarea art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi ca atare a considerat-o definitivă, chiar dacă în perioada de suspendare ar fi fost necesar şi suficient doar suspendarea judecării cauzei până la expirarea termenului de 45 de zile; că instanţa de apel a încălcat principiul general al neretroactivităţii legii civile, pronunţând o hotărâre nelegală, între motivare şi dispozitiv existând o vădită neconcordanţă; că motivarea deciziei recurate nu e în concordanţă cu dispozitivul, şi că, prin interpretarea personală dată dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate.
S-a conchis, că instanţa de apel i-a aplicat reclamantului un tratament discriminator în sensul că i-a anulat un drept obţinut şi bine determinat de lege, drept recunoscut şi altor persoane care au obţinut deja despăgubiri în temeiul aceleiaşi legi.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recursului invocată de pârâtul Statul Român, prin reprezentantul său, potrivit art. 306 (1) C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă, se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamant potrivit căreia instanţa de apel nu a cercetat motivul privind constatarea caracterului politic al condamnării din 1985 şi nu s-a pronunţat cu privire la acesta, cu toate că art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituţional, se constată că reclamantul, cu ocazia dezbaterilor, a declarat că renunţă la acest motiv de recurs, astfel că instanţa nu va mai analiza această critică.
Critica potrivit căreia, instanţa de apel, admiţând apelurile tuturor părţilor, fără să arate care din motivele de apel au fost admise, a pronunţat o hotărâre nelegală, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, instanţa de apel, constatând că judecata acţiunii, faţă de capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării din anul 1985, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 (2) din lege, se face cu participarea obligatorie a procurorului, potrivit art. 4 (5) din lege şi, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza pe fond fără participarea procurorului, a constatat că hotărârea apelată este sancţionată cu nulitatea şi făcând aplicarea corectă a art. 297 (2) C. proc. civ., pentru soluţionarea unitară a cauzei, a admis toate apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru rejudecare.
De aceea, critica potrivit căreia instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a admis toate apelurile este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Nerelevantă apare şi critica potrivit căreia instanţa de apel greşit a soluţionat cauza, deşi se impunea suspendarea judecăţii cauzei până la expirarea termenului de 45 de zile, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant nu a arătat în temeiul cărui text de lege se impunea ca instanţa să suspende judecata cauzei.
Cu privire la celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, se constată următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de Curtea de Apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede ca deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci ca fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Însă, în speţă, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 431 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7968/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7955/2011. Civil. Rezoluţiune contract.... → |
|---|
