ICCJ. Decizia nr. 7997/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7997/2011
Dosar nr.11950/3/2008
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 690 din 13 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor V.S. şi V.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a obligat pârâtul să emită o dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în favoarea reclamanţilor, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. S.G.I., sector 4, compus din teren în suprafaţă de 277 mp şi construcţia edificată pe acesta de 101 mp, respectiv construcţie tip locuinţă cu 3 camere şi dependinţe, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis cererea expertului Ţ.R. de suplimentare a onorariului de expert cu suma de 900 RON reprezentând diferenţă de onorariu pentru expertiza tehnică topografică, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Prima instanţa a reţinut că prin Notificarea din 9 august 2001, reclamanţii V.S. şi V.M. au solicitat restituirea imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv de către stat.
Tribunalul a considerat că reclamanţii, în raport de conduita unităţii deţinătoare, nu pot fi lipsiţi de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Această analiză pe fond se impune cu atât mai mult cu cât pârâtul a ignorat Sentinţa civilă nr. 105 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, prin care a fost obligat să răspundă notificării reclamanţilor printr-o dispoziţie motivată.
Referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 12 august 1954, soţii V.S. şi V.M. au cumpărat de la numiţii C.M., P.A. şi P.N. acest imobil, compus din teren în suprafaţă de 277 mp şi clădirile aflate pe el, actul fiind transcris la data de 14 august 1954 în registrul de transcripţiuni de la Tribunalul Popular al Raionului "N.B." Bucureşti.
Imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în baza Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983, construcţiile existente pe teren fiind ulterior demolate în vederea construirii unor blocuri de locuinţe.
V.M. a decedat la data de 6 decembrie 2007, reclamantul V.I. fiind fiul acesteia şi al reclamantului V.S.
Din concluziile raportului de expertiză a reieşit că terenul în litigiu este afectat în totalitate de un bloc de locuinţe şi de amenajările exterioare aferente acestuia - parcare, trotuare, aleea carosabilă, spaţii verzi, posibile reţele subterane de utilităţi.
Reţinând calitatea de proprietari a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în temeiul dispoziţiilor reparatorii speciale ale acestui act normativ.
În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, tribunalul a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere situaţia de fapt stabilită anterior, recunoscută şi de reclamanţi, pârâtului revenindu-i obligaţia de restituire prin echivalent a imobilului notificat, în raport de prevederile art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 11 din lege.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de acordare în compensare a unor terenuri învecinate, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Împrejurarea că entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire are posibilitatea acordării, ca măsură reparatorie prin echivalent, a altor bunuri sau servicii deţinute de aceasta, nu are nicio legătură cu principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor consacrat de Legea nr. 10/2001, pe care pârâtul nu are obligaţia să îl respecte în acest caz, fiind evident că măsura compensării cu un alt imobil nu reprezintă o restituire în natură a imobilului notificat.
Tribunalul a constatat că nu există nici un raport juridic direct între reclamanţi şi pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţiile deduse judecăţii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte imobilul în litigiu şi a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate prin legea specială, motiv pentru care a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 502/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 277 mp din Bucureşti, str. S.G.I., sector 4, prin compensare cu terenul în suprafaţă de 277 mp situat în Bucureşti, str. N., sector 4, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert Ţ.R., anexa 4 ce face parte integrantă din hotărâre, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, s-a reţinut că acesta a persistat în refuzul de soluţionare a notificării, astfel încât în mod legal instanţa de fond a aplicat în cauză dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a soluţionat pe fond notificarea.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, Curtea l-a apreciat întemeiat în parte, respectiv sub aspectul modalităţii concrete de reparaţie stabilită de instanţa de fond.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
S-a avut în vedere concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză de ing. Ţ.R. care a identificat imobilul-teren situat în Bucureşti, str. N., sector 4, având suprafaţa totală de 381 mp, teren care este liber. Expertul a statuat şi faptul că terenurile sunt echivalente în ceea ce priveşte preţul unitar şi ca atare a identificat în anexa 4 din expertiză suprafaţa de teren de 277 mp care poate fi atribuită reclamanţilor, în compensare.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 februarie 2011, reclamanţii V.S. şi V.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii au obligaţia să se pronunţe asupra obiectului cererii deduse judecaţii.
Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, a încălcat principiul disponibilităţii şi echilibrul procesual al părţilor, pronunţându-se parţial asupra criticilor cu care a fost învestită prin motivele de apel.
Instanţa de apel a soluţionat doar parţial fondul pricinii, în condiţiile în care, prin acţiunea principală şi prin motivele de apel formulate, cei doi reclamanţi-recurenţi au solicitat, concomitent cu atribuirea unui teren echivalent celui expropriat şi acordarea de despăgubiri băneşti.
Conform practicii judecătoreşti, instanţele de judecată au competenţa de a se pronunţa pe cuantumul despăgubirilor băneşti, mai ales că Fondul Proprietatea s-a dovedit a fi nefuncţional, iar dispoziţiile Legii nr. 247/2005, prevăzute în Titlul VII nu pot fi puse în aplicare.
În ceea ce priveşte plata despăgubirilor băneşti pentru construcţiile demolate, instanţa trebuia să reţină în cauză Ministerul Finanţelor Publice, care asigura fondurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, conform Titlului VII, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 247/2005, aşa cum a fost introdus prin pct. I din OUG nr. 81/2007.
În acelaşi sens, au fost invocate dispoziţiile art. 8 al Cap. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora până la finalizarea procesului de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice va reprezenta Statul Român, ca acţionar al Fondului Proprietatea şi va exercita toate drepturile ce decurg din această calitate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Reţinând calitatea de proprietari a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţele anterioare au constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în temeiul dispoziţiilor reparatorii speciale ale acestui act normativ.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Sub aspectul modalităţii concrete de restituire, instanţele anterioare au constatat că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere situaţia de fapt stabilită anterior, necontestată în cauză, pârâtului revenindu-i obligaţia de a asigura restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu, în condiţiile legii, respectiv art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 11 din lege, deja configurate de dispozitivul hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior în cauză.
În raport de data soluţionării pe fond a notificării, moment care se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce priveşte regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor. În acelaşi sens, au fost avute în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest context normativ, rezultă obligaţia unităţii deţinătoare de a emite decizii/dispoziţii de soluţionare a notificării reclamantului, Legea nr. 247/2005 prevăzând însă o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor acestei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Instanţele anterioare au apreciat corect că nu există nici un raport juridic direct între reclamanţi şi pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţiile deduse judecăţii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte imobilul în litigiu şi măsurile reparatorii ce pot fi acordate prin legea specială, motiv pentru care au respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât, ca neîntemeiată.
Practica judecătorească nu poate fi invocată pentru obţinerea despăgubirilor băneşti pentru construcţiile demolate, într-o altă procedură decât cea prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi al echilibrului procesual al părţilor - instanţa de apel s-ar fi pronunţat doar parţial asupra solicitărilor din apel - Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât faptul că recurenţii-reclamanţi au obţinut doar o schimbare în parte a hotărârii de primă instanţă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale acesteia, nu înseamnă o cercetare parţială a criticilor de nelegalitate.
De altfel, recurenţii-reclamanţi nici nu indică o situaţie concretă de interpretare sau aplicare greşită a legii, ci doar îşi expun nemulţumirea faţă de faptul că nu au obţinut despăgubiri băneşti cuantificate de instanţă pentru restul imobilului în litigiu.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile reclamanţilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.S. şi V.I. împotriva Deciziei nr. 502A din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 7998/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7990/2011. Civil → |
|---|
