ICCJ. Decizia nr. 8/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8/2011
Dosar nr. 4638/30/2007
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 3401 din 22 octombrie 2008 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţiile autorităţii lucrului judecat a sentinţei penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului Timiş şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ambele invocate de pârât, a admis în parte acţiunea precizată, l-a decăzut pe pârât din dreptul de autor al capitolelor de la paginile 323-342, 395-418 şi 418-424 din lucrarea „Diagnostic necropsic şi medicină legală veterinară" – Editura Brumar 2006, a dispus scoaterea lucrării din circuitul comercial, publicarea hotărârii în Jurnalul Medical Veterinar al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, precum şi comunicarea hotărârii la Biblioteca Naţională a României, a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale către reclamant, a respins acţiunea privind decăderea din dreptul de autor al paginilor 343-394 din aceeaşi lucrare, a respins cererea privind daunele materiale şi restul daunelor morale şi a obligat pârâtul la 1789,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. autoritatea de lucru judecat nu există în speţă, deoarece prin sentinţa penală s-a stabilit doar că nu există infracţiune, iar faptul negativ nu poate fi impus instanţei civile. De asemenea, nu pot fi aplicate nici dispoziţiile art. 1201 C. civ., nefiind îndeplinite cerinţele triplei identităţi, care îşi găsesc aplicare doar în raport cu o altă hotărâre civilă. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă, reţinându-se că reclamantul este coautor al lucrării, iar cedarea dreptului de reproducere a operei nu înseamnă pierderea dreptului patrimonial de a se apăra împotriva eventualelor copieri săvârşite de terţi, fără acordul său.
Pe fond, instanţa a reţinut că în lucrarea sa pârâtul nu a folosit mecanismul de citare în text sau aceasta este impropriu, existând cazuri de preluare eronată a ideii, că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. c) şi e) din Legea 8/1996, întrucât nu este cazul reproducerii unor articole izolate, iar cartea nu reprezintă o reproducere specifică a bibliotecilor şi nu a fost multiplicată de universitate, ci de o editură. De asemenea, pârâtul nu a structurat în mod diferit capitolele contestate, care ar fi putut exprima amprenta sa personală asupra lucrării, procedând în acelaşi mod cu termenii şi definiţiile prevăzute în lege. Apărările pârâtului, respectiv adresa ORDA 11834/2006 şi raportul întocmit de Comisia de etică universitară a USAMVBT, au fost înlăturate ca nepertinente.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. În motivare acesta a susţinut că nu a încălcat dreptul de autor al reclamantului prin tipărirea lucrării „Diagnostic necropsic şi medicina legală veterinară", deoarece lucrarea sa este una de sinteză, bazată atât pe cercetările proprii, cât şi pe o diversitate de surse bibliografice, că aspectele prezentate în capitolul referitor la infracţiuni şi contravenţii sanitar-veterinare reprezintă preluarea unor atribuţii şi obligaţii ale medicului veterinar din acte administrative şi legislaţie sanitar-veterinară, care nu intră sub protecţia dreptului de autor. Pe fond, lucrarea al cărui autor este are caracter didactic şi este destinată uzului studenţilor. De asemenea, a invocat rapoartele de specialitate întocmite de profesorii H.C.C.I. şi H.V. şi raportul Comisiei de etică, care au concluzionat că nu există plagiat, aşa cum este definit de prevederile art. 4 lit. d) din Legea 206/2004. Relevante sunt şi hotărârile penale care au stabilit că nu există infracţiune. Cu toate acestea, instanţa de fond a luat în considerare numai punctul de vedere din expertiza filologică şi judiciară, eliminând celelalte probe administrate în apărare. A criticat sentinţa şi sub aspectul greşitei respingeri a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a autorităţii lucrului judecat.
Prin Decizia civilă nr. 308/A din 30 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca neîntemeiat apelul pârâtului, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.990 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sub aspectul modului de soluţionare al celor două excepţii invocate de pârât, sentinţa apelată este temeinică şi legală, pentru considerentele expuse de tribunal. Cu privire la fondul litigiului, a apreciat că expertiza efectuată în apel, care reţine că lucrarea publicată de pârât nu constituie plagiat, faţă de împrejurarea că a furnizat studenţilor cunoştinţe medicale veterinare general acceptate ca bun comun, iar nu idei originale, nu intră în contradicţie cu expertizată efectuată la instanţa de fond de către specialişti filologi şi specialişti în drepturi de autor, care a fost edificatoare în soluţionarea cauzei de faţă. Curtea a reţinut că pârâtul a săvârşit un plagiat în sensul art. 4 lit. d) teza a II-a din Legea 204/2006, în sensul însuşirii textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală. Pârâtul a utilizat citate lungi, fără utilizarea ghilimelelor, chiar dacă la finele capitolului a indicat şi opera reclamantului care a redactat textele în discuţie, lăsând impresia cititorului că textul i-ar aparţine integral. Prin aceasta a cauzat un prejudiciu moral reclamantului, prejudiciu ce are a fi privit şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. e), g) din Legea 206/2004.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ. A susţinut că lucrarea al cărei autor este are caracter didactic, de specialitate, pentru uzul studenţilor care, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea 8/1996 nu poate beneficia de protecţia legală a dreptului de autor. Instanţele s-au bazat pe concluziile expertizei filologice, care nu poate fi reţinută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor fără analiza conţinutului lor ideatic nu poate conduce la concluzia existenţei plagiatului. La fel trebuie apreciat şi punctul de vedere al conf. dr. G.O. în ce priveşte exerciţiul dreptului de autor. Folosirea unor termeni de natură juridică reprezintă o preluare din lege, aceştia nefiind contribuţia exclusivă a reclamantului. Conţinutul capitolelor la care acesta face referire ca fiind plagiate nu reprezintă o operă originală, ci un studiu bibliografic din manuale de medicină veterinară şi legislaţie sanitar-veterinară, trecute în lista bibliografică a cărţii reclamantului. Critică Decizia recurată şi sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei autorităţii lucrului judecat, susţinând că hotărârea penală are acest caracter cu privire la inexistenţa faptei, cu consecinţa inexistenţei temeiului de fapt al acţiunii în răspundere civilă delictuală.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la greşita respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat a sentinţei penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 340/R/2008 a Curţii de Apel, nu poate fi primită.
Sentinţa penală invocată menţine rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 8 august 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş (fila 38 dosar fond) prin care se dispune neînceperea urmăririi penale faţă de O.J.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. f), art. 141 şi art. 144 din Legea 8/1996. Rezoluţia reţine că în cauză nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, existând cazul prevăzut de art. 10 lit. (1) C. proc. pen., în sensul că, examinând comparativ pasajele din cele două lucrări ce fac obiectul plângerii penale, se constată că nu ne aflăm în situaţia unei reproduceri totale sau parţiale a lucrării, asemănările existente putând fi încadrate în limitele exercitării dreptului de autor, precum şi în categoria situaţiilor prevăzute la art. 9 din Legea 8/1996, anume în categoria celor care nu beneficiază de protecţia drepturilor de autor.
Art. 22 C. proc. pen. dispune că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă , cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Niciunul dintre aceste elemente nu se regăsesc în sentinţa penală a cărei autoritate de lucru judecat se invocă.
Pe de altă parte, inexistenţa unei fapte penale nu împiedică angajarea răspunderii civile, în condiţiile în care sunt întrunite elementele acestui tip de răspundere.
În acelaşi timp, art. 1201 C. civ. stabileşte că este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are acelaşi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauză si este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor in aceeaşi calitate. Or, obiectul şi cauza sunt diferite, după cum diferită este şi calitatea părţilor în cele două cauze.
Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a nou a unui proces terminat, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti. În condiţiile în care, aşa cum Înalta Curte a observat anterior, cele două tipuri de răspundere (penală şi civilă) pot exista independent, se constată că în mod corect instanţele de fond au respins excepţia.
Prin recursul formulat pârâtul a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. În condiţiile în care textul de lege a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea 219/2005, instanţa nu va analiza Decizia recurată din această perspectivă.
Recursul pârâtului se dovedeşte însă fondat sub aspectul greşitei aplicări a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin acţiunea introductivă reclamantul susţine că pârâtul a plagiat prin lucrarea „Diagnostic necropsic şi medicină legală veterinară" părţi din lucrarea sa, apărută anterior, denumită „Tratat complet de medicină legală veterinară."
Dispoziţiile art. 4 lit. d) din Legea 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, definesc plagiatul ca fiind însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală.
Analiza comparativă a celor două lucrări urmează a avea în vedere această definiţie, precum şi dispoziţiile Legii 8/1996, a căror încălcare o pretinde reclamantul.
Instanţa constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 7 şi art. 9 din Legea 8/1996.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea 8/1996 „Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată."
Obiectul dreptului de autor, aşa cum este stabilit de dispoziţiile art. 7, îl reprezintă operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt (b) „operele ştiinţifice, scrise sau orale cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice."
Analiza comparativă a lucrărilor reclamantului şi pârâtului a fost făcută de mai mulţi referenţi ştiinţifici, de Comisia de etică universitară, dar şi de experţii O.Z. şi C.C. prin expertiza dispusă în apel.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel şi-au fundamentat concluziile pe expertiza filologică întocmită de profesor dr. A.M. (filele 182 – 189 dosar fond) şi de conf. dr. E.G.O., înlăturând celelalte probe administrate în cauză, fără argumente convingătoare.
Astfel, în referatele întocmite de conf. dr. L.A., prof. dr. C.M., prof. dr. D.G., profesor consultant P.I. (filele 33 – 37, 97 dosar fond) se concluzionează că nu poate fi vorba de plagiat, deoarece pârâtul a efectuat o sinteză bibliografică de medicină legală din mai multe surse bibliografice, iar bibliografia consultată a fost nominalizată atât la sfârşitul manualului, cât şi în text, atunci când au fost preluate idei, fraze, concepte, cu respectarea normelor academice de tehnoredactare şi scoţând în evidenţă sursa de informare. Mai mult, se apreciază că noţiunile redate sunt clasice, reprezintă bun universal şi nu conţin date originale care să poată fi revendicate.
În acelaşi sens, raportul Comisiei de etică universitară a USAMVBT, întemeindu-se pe raportul de specialitate nr. 28 din 19 februarie 2008 al prof. dr. H.V., stabileşte că lucrarea întocmită de pârât nu a fost întocmită prin însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, rezultatelor, tehnologiilor şi textelor cuprinse în Tratatul complet de medicină legală veterinară, nefiind plagiat.
Nu în ultimul rând, la dosarul cauzei au fost depuse retractări ale unor declaraţii anterioare prin care se susţinea existenţa plagiatului, de către profesorii doctori M.N. şi B.I., motivate de faptul că nu au fost analizate comparativ cele două lucrări şi că lucrările din care pârâtul a preluat informaţii au fost corect citate.
În apel, instanţa a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea drepturi de autor, realizată de profesorii O.Z. şi C.C. În cuprinsul raportului (fila 125 dosar apel) se arată că lucrarea pretins plagiată nu este o lucrare originală, ci o compilaţie, iar o lucrare care nu este predominant originală (novatoare, fundamentală), nu poate fi ea însăşi considerată sursa unui plagiat. De asemenea, se concluzionează că pârâtul a citat corect, conform uzanţelor naţionale şi internaţionale în domeniu, lucrările din care a preluat şi prelucrat informaţii ştiinţifice (fila 126 dosar apel). Foarte importantă este sublinierea experţilor în sensul că în cazul tratatelor şi manualelor de medicină, în general şi de medicină veterinară în acest caz nu este uzuală citarea prin note de subsol, cel mai folosit sistem de citare fiind trimiterile din text la bibliografie prin inserarea în text, între paranteze, a numărului de ordine din lista bibliografică al lucrării respective. De asemenea, similitudinile de text şi conţinut între cele două lucrări sunt explicate prin aceea că ambele se bazează pe folosirea şi citarea de surse bibliografice comune, pe inserarea în ambele lucrări de cunoştinţe medicale veterinare general acceptate ca bun comun şi pe inserarea unor texte oficiale de natură legislativă, administrativă şi judiciară.
Modalitatea de întocmire a lucrării pârâtului, faţă de preexistenţa tratatului publicat de reclamant împreună cu alţi autori, trebuie analizată şi în funcţie de Normele minimale privind prezentarea manuscriselor, editate de Academia Română.
La punctul 8 al acestor norme, intitulat „Referinţe bibliografice" se prevede textual: „ (1) Bibliografia se plasează la sfârşitul lucrării, după anexe. (3) Trimiterile din text la bibliografie se fac scriind drept, între paranteze, numărul de ordine al lucrării şi, eventual, pagina."
Verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că exigenţele citării, aşa cum sunt ele stabilite de Academia Română, au fost respectate în lucrarea realizată de pârât, nefiind vorba despre o copiere integrală sau parţială a unor capitole, aşa cum pretinde intimatul-reclamant. Aceste norme de citare nu au fost avute în vedere de expertiza filologică, care a apreciat că se poate face citarea doar prin folosirea ghilimelelor şi prin inserarea de note bibliografice în subsolul paginii (fila 188 dosar fond). Aceasta deşi, în continuare, se arată că „în ultima perioadă, pentru a optimiza redactarea textelor în vederea publicării, autorii apelează la intercalarea în textul propriu a acestor informaţii prin indicarea între paranteze a numărului de ordine pe care îl ocupă lucrarea sau lucrările citate în bibliografia generală, aflată la sfârşitul volumului" şi că „pârâtul a folosit acest sistem nou de a trimite la alte lucrări". Cu toate acestea, modalitatea de citare agreată de Academia Română, este considerată a fi plagiat, pentru că au fost preluate fără ghilimele fragmente de mare întindere din lucrarea reclamantului.
Instanţele de fond nu au avut în vedere sublinierea expertului, care a apreciat că există concordanţe între cele două lucrări din punct de vedere filologic. Or, concordanţele filologice în privinţa infracţiunilor, jurisprudenţei medicale-veterinare, a expertizei medico-legale redhibitorii, respectiv a raportului de expertiză medico-legală veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt fireşti, din moment ce inserarea unor cunoştinţe medicale veterinare acceptate ca bun comun şi a unor texte de natură legislativă, administrativă şi judiciară nu se poate face decât folosind o exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoştinţe ar deveni inexacte. Atât limbajul medical, cât şi limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori. Având în vedere natura celor două lucrări comparate, determinată de apartenenţa lor la categoria lucrărilor cu caracter ştiinţific în materia medicinii veterinare, se reţine că în astfel de lucrări originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informaţiilor, ce conţin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.
Originalitatea reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât şi la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă şi protecţia juridică acordată mai slabă.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea 8/1996, care scot de sub protecţia legală a dreptului de autor „textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora."
În acelaşi timp, din raportul de expertiză şi din punctele de vedere exprimate de specialişti asupra celor două lucrări, rezultă că ele conţin noţiuni clasice cu valoare de bun universal în medicina veterinară, folosite ca atare în lucrările de specialitate.
De aceea, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 9 lit. a) din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, care nu conferă protecţia specifică ideilor, teoriilor, conceptelor, descoperirilor ştiinţifice, procedeelor, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare al acestora. O concluzie contrară ar conduce la extinderea nejustificată a sferei de protecţie a dreptului de autor.
Nu în ultimul rând, nu trebuie ignorată concluzia experţilor în sensul că Tratatul complet de medicină legală veterinară, care cumulează informaţii juridice şi din diverse specializări ale medicinei veterinare cu aplicaţii în medicina legală veterinară nu este o lucrare predominant originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat.
Pentru aceste considerente, în raport de aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica Decizia recurată admiţând apelul şi va schimba în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii. Dispoziţiile sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor procesuale vor fi păstrate.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că intimatul-reclamant a căzut în pretenţii, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârât în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul O.J.I. împotriva deciziei civile nr. 308/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 3401 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Respinge în totalitate acţiunea precizată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la soluţionarea excepţiilor.
Obligă intimatul la 566,40 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 802/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 799/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
