ICCJ. Decizia nr. 803/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 803/2011
Dosar nr. 2163/99/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 2163/99/2009, reclamantul H.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi, anularea Dispoziţiei nr. 1382 din 5 iulie 2007, emisă de Primărie şi retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 221 mp situat în Iaşi.
În motivarea cererii se arată că, prin dispoziţia a cărei anulare se solicită reclamantului i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 221 mp teren, însă în mod greşit s-a făcut propunerea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, atâta timp cât terenul putea fi restituit în natură fiind amplasat în prelungirea proprietăţii reclamantului.
Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 1636 din 21 octombrie 2009 a respins cererea reclamantului ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că, măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este lăsată la aprecierea persoanei investite cu soluţionarea notificării, neputând constitui o obligaţie decât în măsura în care terenuri disponibile care pot fi oferite spre compensare, evidenţiate pe tabelul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reţinut, în continuare, că în Municipiul Iaşi nu au fost identificate bunuri şi servicii susceptibile de a fi acordate în compensare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie, motivat de faptul că în mod greşit i s-a respins contestaţia formulată, deoarece terenul solicitat în compensare se află în prelungirea proprietăţii sale în partea de nord şi că acesta a aparţinut unchiului său F.D.
Curtea de Apel Iaşi prin Decizia nr. 50 din 24 martie 2010, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentinţa în sensul că a admis contestaţia împotriva deciziei nr. 1382 din 5 iulie 2007, pe care a anulat-o şi a obligat pârâtul să atribuie în compensare către reclamant terenul în suprafaţă de 221 mp situat în Iaşi, parcela CC 1334.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, reclamantul este moştenitorul defunctului F.D., în baza testamentului întocmit de acesta în favoarea sa, pentru mai multe bunuri materiale precum şi imobilul situat în Iaşi, compus din suprafaţa de 351 mp teren şi o casă de locuit conform certificatului de moştenitor nr. 1093/1995 şi că apelantul deţine acest teren în baza unui contract de folosinţă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală sub aspectul interpretării şi aplicării în speţă a art. 1, respectiv a art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că în mod greşit s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa tribunalului şi s-a acordat termen în compensare în suprafaţa de 221 mp.
- Compensarea este o măsură reparatorie în echivalent care rămâne la latitudinea entităţii investite cu soluţionarea notificării, fiind singura ce poate aprecia dacă va face sau nu o ofertă în acest sens.
Termenul generic de bun disponibil regăsit în cuprinsul prevederilor legale, are, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi semnificaţia că bunul respectiv ce se doreşte a fi atribuit în compensare să nu fi fost notificat.
- Bunul atribuit în compensare trebuie să fie egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este posibilă, iar instanţa nu a verificat niciuna din condiţiile prevăzute de lege şi că lipseşte acordul de voinţă al părţilor.
Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed.
Faţă de prevederile art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Acordarea în compensare cu alte bunuri sau servicii este stabilită ca o obligaţie a unităţii deţinătoare, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa unităţii notificate şi a notificatorului, ci şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Raportat la dispoziţiile legale sus arătate, hotărârea recurată este legală, întrucât, în mod corect s-a constatat existenţa în patrimoniul pârâtei, (unitate notificată) a unei suprafeţe de teren ce poate fi acordat în compensare.
Concret, terenul solicitat în compensare, se află în patrimoniul unităţii notificate şi este folosit de reclamant începând cu anul 2001 în baza contractului de folosinţă agricolă care a fost prelungit prin acte adiţionale, până în anul 2009, fiind situat, aşa cum atestă doar înscrierile depuse la dosar, în Iaşi, având o suprafaţă de 221 mp.
Oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, respectiv, de art. 11 alin. (8) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.
În cazul în care se face dovada, că există bunuri pe care, în mod arbitrar, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent.
Şi sub acest aspect dispoziţiile legale au fost corect interpretate şi aplicate, refuzul Primăriei Municipiului Iaşi, fiind unul discreţionar şi nejustificat faţă de împrejurarea că, terenul solicitat în compensare se afla deja în posesia reclamantului.
Dar, faţă de motivul de recurs invocat de pârâtă, potrivit cu care bunul atribuit în compensare trebuie să fie egal valoric cu cel a cărui restituire în natură nu este posibilă şi că nu s-a verificat acest aspect, instanţa de apel trebuia să stabilească pe deplin situaţia de fapt.
Dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Faţă de prevederile textului citat, în scopul pronunţării unei hotărâri legale, instanţa trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnice pentru a determina natura bunurilor supuse compensării, în vederea stabilirii echilibrului valoric necesar.
În ipoteza compensării, a nu determina în cazul judecăţii valoarea bunurilor supuse acestei operaţiuni, ar însemna ca aceste acte să fie efectuate de către părţi sau doar de către debitor în faza executorie, ceea ce este inadmisibil, deoarece conţinutul şi întinderea obligaţiei nu pot fi lăsate la aprecierea părţilor.
În plus, o dispoziţie judecătorească echivocă sau incompletă ar genera dificultăţi de executare, impunând recurgerea la proceduri suplimentare, precum cele din art. 281 şi urm. C. proc. civ. sau art. 399 şi urm. C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI IAŞI împotriva deciziei civile nr. 50 din 24 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 807/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 802/2011. Civil → |
|---|
