ICCJ. Decizia nr. 841/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 841/2011
Dosar nr. 11377/3/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 11377/3/2008, la data de 20 martie 2008, reclamanta A.A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, obligarea pârâtei a soluţiona notificarea formulată de reclamantă privind restituirea în natură sau plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, în suprafaţă de 274 mp, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pentru acest imobil a efectuat notificări şi demersuri către pârâtă, respectiv, notificarea nr. 2798 din 19 aprilie 2001 primită la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 15 mai 2001 sub nr. 1068; a completat actele necesare în dosar la data de 24 iulie 2002; a solicitat sub nr. 6775 din 11 februarie 2004 să i se comunice stadiul de soluţionare al acestui dosar (fără răspuns până în prezent); a depus o nouă notificare sub nr. 1350 din data de 3 noiembrie 2006 (după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii de revendicare a proprietăţii sale - dosar nr. 5805/1999, definitivă şi irevocabilă pin Decizia civilă nr. 432/R din 22 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă); a solicitat din nou la 21 noiembrie 2007 sub nr. 681744 soluţionarea acestei notificări, cerere de asemenea, rămasă fără niciun răspuns.
Reclamanta a învederat că imobilul - iniţial teren de 274 mp şi construcţia existentă pe el a fost proprietatea mamei sale, M.M., cumpărată de aceasta cu actul autentificat sub nr. 32868 din 19 septembrie 1938 şi cu actul autentificat sub nr. 31626 din 29 august 1939 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia notariat, moştenită de reclamantă în calitate de unică fiică.
Imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 111/1951 - cu Cartea de Judecată nr. 559 din 19 martie 1952 a fostei Judecătorii II Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 08 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă; s-a constatat că aceasta are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 275 mp situat în Bucureşti, sector 1 şi a respins, ca nefondate, restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî în acest fel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea formulată în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 2798 din 19 aprilie 2001 la fostul Serviciu Executori Judecătoreşti din cadrul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi înaintată Primăriei Municipiului Bucureşti, notificatoarea A.A.D., în calitate de moştenitoare a defunctei M.M., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 275 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
Tribunalul a constatat că, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului în litigiu, situat la adresa menţionată mai sus, ca şi faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de construcţii, lucrări edilitare şi circulaţie, iar reclamanta are deschisă doar calea măsurilor reparatorii în echivalent dispusă de Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită [în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 275 mp situat în Bucureşti, sectorul 1, imobil ce a fost preluat abuziv de la autoarea sa, în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, iar reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 1 şi art. 7 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta-reclamantă A.D.A., susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
În motivarea apelului, apelanta arată că, deşi i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în sensul Legii nr. 10/2001, s-au acordat numai măsuri reparatorii în echivalent.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate de apelantă, Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prima instanţă a respectat întocmai atât dispoziţiile legii speciale de restituire, cât şi dispoziţiile obligatorii ale deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul Legii nr. 53/2007 52/2007. Astfel, în mod corect instanţa a analizat fondul cauzei, constatând că în mod nejustificat unitatea deţinătoare a refuzat să soluţioneze în termen legal notificarea ce i-a fost adresată de contestatoare.
S-a consideră că, susţinerea referitoare la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 este nefondată şi decurge dintr-o interpretare eronată a dispoziţiilor Deciziei Nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, unde s-a hotărât că „dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
Pentru considerentele arătate, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 231A din 25 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Deoarece imobilul a fost însă preluat de stat prin Decretul nr. 111/1951, construcţia a fost demolată - fără a se primi vreo despăgubire pentru ea, iar pe terenul respectiv de 275 mp, parţial, s-a edificat un nou imobil, la apariţia Legii nr. 10/2001 a solicitat retrocedarea imobilului, dar, fiindu-i însă respinse notificările.
Se susţine că prima instanţă nu a motivat în nici un fel aspectul referitor la Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu înlătură însă criteriile speciale ale Legii nr. 33/1994 şi nici modul de stabilire a despăgubirilor.
Dacă instanţele - ar fi considerat că în niciun caz nu se poate pune problema obligării pârâtului (potrivit prevederilor exprese ale Legii nr. 33/1994) la plata acestor despăgubiri pentru terenul ce nu i-a fost retrocedat în natură, nu ar mai fi avut nici un motiv să dispună efectuarea expertizelor care nici nu au fost măcar luate în discuţie, deşi s-au plătit onorarii substanţiale pentru efectuarea lor.
Se mai precizează că nu s-a pus în discuţia părţilor aspectul imposibilităţii instanţei de a stabili cuantumul despăgubirilor.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţa supusă judecăţii instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, ca şi ale art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Aşa cum au statuat instanţa de fond şi cea de apel care au respectat întocmai dispoziţiile deciziei de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare părţii interesate. Pe de altă parte, în mod just s-a interpretat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/ dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, neputând fi primită critica referitoare la stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor.
Prin art. 16 alin. (1)-(2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) a textului şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă, şi despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
Nu pot fi reţinut nici criticile recurentei relative la aplicarea Legii nr. 33/1994, deoarece, după apariţia Legii nr. 10/2001, legea specială ce reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au rămas fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect aceste imobile, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Decizia Secţiilor Unite nr. 53/2007, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii privind dispoziţiile Legii nr. 33/1994, este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial în condiţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, nu se poate pune problema că reclamanţii ar fi fost lipsiţi de dreptul de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, întrucât legea română prevede posibilitatea retrocedării imobilelor expropriate în temeiul legii speciale, a cărei procedură însă trebuie urmată în condiţiile legii speciale.
Nici speranţa legitimă nu poate fi reţinută ca argument pentru soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată întemeiată pe un al temei juridic decât cel în vigoare la data promovării acţiunii şi pentru înlăturarea deciziei pronunţate în interesul legii.
Decizia sus amintită a clarificat temeiul juridic care trebuie urmat în cazul pretenţiilor referitoare la imobilele expropriate promovate prin acţiuni introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţia instanţei de apel fiind legală, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
Motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă în privinţa dispunerii şi efectuării de către instanţa de judecată a expertizei tehnice de specialitate nu pot conduce însă la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate şi modificării acesteia în sensul solicitat de recurentă, şi anume de a stabili instanţa cuantumul despăgubirilor la care este îndreptăţită, deoarece în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1), notificarea reclamanţilor nefiind soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia recurată ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.A. împotriva deciziei civile nr. 231 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 842/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 813/2011. Civil. Recalculare pensie. Revizuire... → |
|---|
