ICCJ. Decizia nr. 8040/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8040/2011
Dosar nr.2954/1/2011
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2002, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta S.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând să se ia act de faptul că nu acceptă oferta de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. P.P., sectorul 2, să se constate că acest imobil a fost preluat de stat fără titlu, că şi-a păstrat calitatea de proprietară în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâtă, precum şi obligarea acestuia să-i restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Ulterior, reclamanta şi-a completat cererea în privinţa obiectului şi părţilor, chemându-i în judecată şi pe G.G.G. şi M.D., solicitând constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între pârâta Primăria Municipiului Bucureşti şi cei doi pârâţi chemaţi în judecată.
La data de 27 septembrie 2002, primarul Municipiului Bucureşti a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea contravalorii achitate cu titlu de preţ pentru cele două apartamente, în situaţia în care se va constata nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare.
Prin Încheierea de şedinţă din 16 octombrie 2002, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia de litispendenţă, în raport de cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, dosarul judecătoriei fiind trimis la Tribunal în vederea conexării.
Prin Încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2002, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că cererea de constatare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare putea fi formulată până la 14 august 2002.
Prin Sentinţa civilă nr. 293/2003 Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată, cererile reconvenţionale şi cererile de chemare în garanţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.L., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 1440/2003 şi soluţionat prin Decizia civilă nr. 431/A din 16 septembrie 2009, în sensul respingerii apelului.
Prin Decizia nr. 3820 din 10 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul reclamantei, Decizia atacată şi Sentinţa civilă nr. 293 din 18 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au fost casate, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare în fond, la Tribunalul Bucureşti, motivat de faptul că premisa de la care au pornit instanţele în soluţionarea cauzei, în sensul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului este greşită.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a legii atunci când au reţinut că imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului în virtutea Decretului nr. 223/1974, în realitate titlul de preluare de către stat fiind reprezentat de Decizia nr. 283 din 3 martie 1977, care însă nu a fost comunicată, pentru ca aceasta să rămână definitivă şi să îşi producă efectele, astfel cum dispuneau prevederile art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.
Prin Sentinţa civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, cea a inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, a capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi cea a calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul-pârât S.C.H. în contradictoriu cu pârâţii S.C. F. S.A., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi cu pârâţii-reclamanţi G.G.G. şi C.D., s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A. şi M.D., din 27 septembrie 1997 şi nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A. şi G.G.G., din 22 aprilie 1997, au fost obligaţi pârâţii-reclamanţi să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate anterior şi s-au respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenţionale şi cererile de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. F. S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cererea pârâţilor reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată. Au fost obligaţi pârâţii-reclamanţi şi pârâţii la plata către reclamantul-pârât a sumei de 720 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca tardiv apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost admis apelul declarat de apelanţii pârâţi reclamanţii G.G.G. şi C.D., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, s-a admis cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâţi, au fost obligaţi chemaţii în garanţie să plătească pârâtului G.G.G. suma de 63.364 RON şi pârâtei C.D. suma de 23.225 RON reprezentând despăgubiri. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Totodată, a obligat pe apelanţi la 300 RON cheltuieli de judecată către intimatul S.C.H. A obligat chemaţii în garanţie la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâţii G.G.G. şi C.D.
Prin Decizia civilă nr. 5826 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâţii G.G.G. şi C.D. şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat Decizia recurată, precum şi Sentinţa civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Totodată, a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Recursul declarat de recurenţii-pârâţii G.G.G. şi C.D. a fost admis prin raportare la dispoziţiile art. 261 (1) pct. 5 C. proc. care prevăd că hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept ce au format convingere instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Instanţa de recurs a reţinut că, atât Sentinţa civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, dar şi Decizia civilă nr. 322 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, nu cuprind motivele pe care s-a format convingerea instanţei în privinţa soluţionării capetelor de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu. Simpla susţinere a primei instanţe privind împiedicarea în exercitarea cumulativă a atributelor dreptului de proprietate în privinţa reclamantului-pârât, preluată de instanţa de apel, nu constituie o îndeplinire a cerinţelor dispoziţiilor art. 261 (1) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Susţinerile recurenţilor pârâţi reclamanţi sunt fondate şi în privinţa nemotivării de către instanţe a soluţiei în privinţa capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, s-a reţinut că şi recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat. Prin Decizia civilă recurată, Curtea de Apel în mod greşit a obligat intimatul - chemat în garanţie - Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor - la plata sumelor reprezentând despăgubiri către pârâţii-reclamanţi, deşi aceste părţi, prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2002, au chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Procedând astfel, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5875/3/2006.
La data de 16 decembrie 2009, reclamantul S.C.H., a formulat cerere precizatoare, cât şi modificatoare, prin care a chemat în judecată pe Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru motivele de fapt deja dezvoltate în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă şi a completării ei, G.G.G., C.D. (fostă M.D., fostă C.D.), pentru ca, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., art. 11, 20 şi 144 din Constituţia României, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. 1 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportate la Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001 cu completările ulterioare şi solicitând:
- să fie obligaţii pârâţii să îi restituie în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul din Bd. P.P., sectorul 2, Bucureşti, compunerea care rezultă din Actul de donaţie depus la dosar;
- să se reţină că, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ. şi a Deciziei nr. 3820 din 10 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie preluarea acestui imobil prin Decizia nr. 283 din 03 martie 1977 a C.P.M.B. a avut loc fără titlu, în mod abuziv, chestiune de drept soluţionată irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- să se constate şi să se reţină că vânzarea de către S.C. F. S.A. către G.G.G. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 şi către M.D. prin Contractul de vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997, act semnat la 27 mai 1997 constituie vânzarea bunului altuia, acte lovite de nulitate ca lipsite de justă cauză;
- să se constate şi să reţină pe de o parte că „buna-credinţă" şi constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cerinţă prevăzută doar de Legea nr. 10/2001 sunt fără nici o relevanţă juridică întrucât încalcă prevederile Constituţiei cu privire la prioritatea Convenţiei, Protocolului nr. 1 şi Hotărârile pilot şi blocul de convenţionalitate obligatorii ale C.E.D.O. iar, pe de altă parte, că în lumina probelor dosarului cumpărarea a avut loc cu rea credinţă, prin fraudă la lege.
Cererile modificatoare au fost respinse ca tardive la termenul din 28 aprilie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 663 din 05 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată.
A respins excepţia lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.
A respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul pârât S.C.H.
A constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A. şi M.D., din 27 septembrie 1997 şi nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A. şi G.G.G. din 22 aprilie 1997.
A obligat pârâţii-reclamanţi să lase reclamantului-pârât în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate anterior.
A respins cererile reconvenţionale formulate de pârâţii-reclamanţi în contradictoriu cu reclamantul-pârât, ca neîntemeiate.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
A respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii-reclamanţi în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii-reclamanţi în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. F. S.A. ca neîntemeiate.
A admis cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii-reclamanţi în contradictoriu cu chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti.
A obligat chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti la plata către pârâtul reclamant G.G.G. a sumei de 63.364 RON despăgubiri şi către pârâta reclamantă C.D. a sumei de 23.225 RON despăgubiri.
A obligat pârâţii-reclamanţi şi pârâţi la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2750 RON cheltuieli de judecată.
A respins cererea pârâţilor-reclamanţi privind obligarea reclamantului pârât la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
A obligat chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti la plata către pârâtul reclamant G.G.G. a sumei de 1250 RON cheltuieli de judecată şi către pârâta reclamantă C.D. a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că:
Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect revendicarea este nefondată, având în vedere că prin Decizia în recursul în interesul legii nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti a fost apreciată ca nefondată, deoarece prin folosirea denumirii de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a avut în vedere unitatea teritorial administrativă, cu atât mai mult cu cât această denumire este folosită în mod curent chiar de către unitatea teritorial administrativ în antetul înscrisurilor care emană de la acesta.
Cu privire la excepţia prescripţiei, tribunalul a constatat că se impune a fi respinsă având în vedere art. 45 din Legea nr. 10/2001 care permitea formularea unor cereri de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 până la data de 14 august 2002, or exercitarea dreptului material la acţiune este anterioară acestei date, respectiv 25 februarie 2002.
Constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil atrage consecinţa că vânzarea s-a făcut cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 care permitea vânzarea doar a imobilelor preluate cu titlu valabil.
Ca urmare a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, tribunalul a constatat că pârâţii reclamanţi, persoane fizice nu mai deţin un titlu de proprietate cu privire la imobilul în discuţie în timp ce reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate.
În condiţiile în care doar una din părţi deţine un titlu de proprietate valabil, nu se mai poate vorbi de o comparare de titluri şi cu atât mai puţin de stabilirea unor criterii de preferabilitate.
În acest sens tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 5826 din 20 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor este fondat, iar prin Decizia civilă recurată Curtea de Apel în mod greşit a obligat intimatul - chemat în garanţie - Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor - la plata sumelor reprezentând despăgubiri către pârâţii-reclamanţi, deşi aceste părţi, prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2002, au chemat în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Această problemă de drept referitoare la cadrul procesual în ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanţa de recurs, astfel că prin raportare la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanţa de rejudecare.
În consecinţă, faţă de petitul cererilor de chemare în garanţie, şi de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul formulării cererilor, tribunalul a constatat că obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor revenea unităţii deţinătoare sau statului şi nu Ministerului Finanţelor. Trebuie menţionat că nu trebuie făcută confuzie între situaţia în care Ministerul Finanţelor stă în nume propriu într-o cauză şi situaţiile în care stă în proces în calitate de reprezentat al statului.
În egală măsură s-au respins cererile de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. F. S.A. ca neîntemeiate, având în vedere că aceasta a avut doar calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi deci nu a acţionat în nume propriu.
În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu chematul în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, tribunalul a constatat că se impun a fi admise prin raportare la temeiul de drept mai sus-menţionat şi la constatările expertului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâţii reclamanţi şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Curtea, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel formulate, a reţinut:
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantul S.C.H., s-a constatat că:
Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 431/A din 18 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Ca atare, Curtea a constatat că reclamantul nu a mai solicitat restituirea terenului, aspect reţinut şi în Decizia de casare nr. 3820 din 10 mai 2005.
Mai mult, rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1231 din 11 octombrie 2006, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi a „obligat pârâţii reclamanţi să lase reclamantului pârât în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. P.P., sectorul 2, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare".
Împotriva acestei sentinţe, deşi instanţa nu s-a pronunţat cu privire la teren, reclamantul nu a formulat apel.
Cei care au formulat apel şi ulterior recurs au fost pârâţii, astfel încât în mod corect instanţa de fond a apreciat ca tardivă cererea reclamantului de a se pronunţa cu privire la restituirea terenului.
Probele administrate au justificat incidenţa în cauză a principiului validităţii aparenţei în drept, a cărei esenţă este exprimată prin adagiul „error communis facit jus", întrucât apelanţii pârâţi s-au manifestat cu bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, s-au considerat a fi aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispun că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Faţă de cele expuse, Curtea a admis apelul Municipiului Bucureşti şi al apelanţilor pârâţi şi a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare.
Motivul de apel privind soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost apreciat ca neîntemeiat.
Raportat la situaţia concretă din prezenta speţă, buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1; restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi.
Pe de altă parte, la rândul lor, pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul acţiunii în revendicare, conform contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, titularii unui bun.
Decizia în interesul legii nr. 33/2008 impune o comparare a celor două titluri exhibate de părţi, argumentele fiind evident similare, atât pentru chiriaşul-cumpărător, cât şi pentru proprietarul expoliat.
Raportat la această situaţie de fapt, Curtea a reţinut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte leagă (în Decizia nr. 33/2008) totodată, acest principiu de necesitatea ca chiriaşul să nu suporte consecinţele adoptării de către stat, a unor norme neconforme cu Convenţia. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului la posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului, în cadrul unei acţiuni scutită de plata taxelor de timbru.
De la data formulării cererii de chemare în garanţie (23 aprilie 2002) şi până la data soluţionării cererii (după cea de-a doua casare cu trimitere spre rejudecare) Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări, art. 501 dând dreptul chiriaşilor cumpărători care au fost evinşi să primească preţul de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză.
În consecinţă, schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în garanţie nu s-a datorat culpei apelanţilor pârâţi.
Aceştia şi-au adaptat cererea de evoluţie a legislaţiei în timpul procesului, astfel încât nu putea fi respinsă ca tardivă.
Faţă de cele reţinute, Curtea a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Totodată, a admis apelurile pârâţilor G.G.G. şi C.D., precum şi al Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă:
- În ceea ce priveşte cererea principală de chemare în judecată, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
- În ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie, având în vedere că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea acestor cereri formulate de pârâţii reclamanţi.
S-au compensat cheltuielile de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei privind soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale civile de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi a prescripţiei, precum şi a capătului de cerere privind revendicarea şi a cererilor reconvenţionale.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii G.G.G. şi C.D. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate.
În primul rând, instanţa de apel a soluţionat în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea.
În condiţiile admiterii recursului în interesul legii promovat de către procurorul general al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60/2007, care a fost publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun (art. 480 C. proc. civ.) urmează a fi respinse ca inadmisibile întrucât, conform deciziei mai sus-menţionate, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Astfel, în speţa de faţă, soluţia care se impune conform deciziei menţionate era respingerea acţiunii formulate pe calea dreptului comun ca inadmisibilă, întrucât conform art. 329 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
În al doilea rând, se mai consideră că este inadmisibil ca, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, să se formuleze o acţiune în revendicare în condiţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic aplicabil acesteia, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Chiar dacă s-ar trece peste inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, instanţele judecătoreşti, învestite cu soluţionarea unei astfel de acţiuni având drept obiect un imobil naţionalizat, trebuie să procedeze, la compararea de titluri, având în vedere titlul de proprietate al fostului proprietar, şi titlul de proprietar al actualului deţinător al imobilului, cumpărător în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste considerente, s-a stabilit preferinţa acordată de către legiuitor dobânditorului de bună-credinţă, acest lucru fiind expus chiar în considerentele Deciziei nr. 191 din 25 iunie 2002 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 567/01.08.2002.
Se mai consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit noţiunea de „bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost această noţiune interpretată şi în practica instanţei supreme, inclusiv în Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008.
Se omite în cadrul acestui raţionament să se aibă în vedere că reclamantul a demarat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Acţiunea a fost ulterior modificată şi completată potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul declarându-se nemulţumit de soluţia acordării de despăgubiri (soluţie legală de astfel în speţa de faţă).
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:
În primul rând, se consideră că, în mod greşit instanţa de apel a desfiinţat în parte sentinţa sub aspectul cererilor de chemare în garanţie şi a trimis cauza spre rejudecarea acestor cereri la prima instanţă.
Pârâţii persoane fizice G.G.G. şi C.D. au formulat cerere de chemare în garanţie, înregistrată la instanţa de fond la data de 23 aprilie 2002 prin care au solicitat exclusiv despăgubirea pentru sporul de valoare adus imobilului, în temeiul art. 49 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară republicării.
Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere formulat de pârâţii persoane fizice prin cererea de chemare în garanţie referitor la sporul de valoare adus imobilului, motiv pentru care se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte obligarea la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, se arătă că nu există niciun temei legal care să instituie o astfel de obligaţie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Raportându-se la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 unde erau instituite reguli speciale în materia garanţiei pentru evicţiune în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile revenea statului sau unităţii deţinătoare.
Or, în acest caz unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti este obligată să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului întrucât a fost parte la încheierea contractului de închiriere, şi nu Ministerul Finanţelor Publice care este un terţ în acest raport juridic.
Prin urmare, numai Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, adică unitate deţinătoare, poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel, prin desfiinţarea sentinţei apelată sub aspectul soluţionării cererilor de chemare în garanţie şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestor cereri la prima instanţă, a încălcat dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 5826 din 20 mai 2009.
Se arătă că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul formulării cererilor de chemare în garanţie, nu justifică în niciun fel obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata contravalorii îmbunătăţirilor întrucât este evident că instituţia Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice şi nici nu ar putea fi vreodată confundate.
Se mai consideră că hotărârea instanţei de apel este criticabilă întrucât aceasta în mod eronat a reţinut în Decizia atacată că "de la data formulării cererii de chemare în garanţie (23 aprilie 2002) şi până la data soluţionării cererii (după cea de-a doua casare cu trimitere spre rejudecare), Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări, art. 501 dând dreptul chiriaşilor cumpărători care au fost evinşi să primească preţul de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză.
Se apreciază că, în mod corect instanţa de fond a respins ca tardivă această cerere formulată de pârâţii persoane fizice, având în vedere că aceasta nu putea fi formulată în faza de rejudecare, casare cu trimitere spre rejudecare.
Se invocă, în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi Legea nr. 10/2001.
Analizând recursurile declarate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că modificarea unei hotărâri poate fi cerută dacă hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau este lipsită de temei legal.
Criticile recurenţilor-pârâţi privind interpretarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. de către instanţa de apel sunt fondate.
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie revendicarea imobilului situat în Bucureşti, Bd. P.P., sectorul 2, ce a fost proprietatea defunctei reclamante S.L., dobândit prin actul de donaţie din 27 noiembrie 1956 de notariatul de Stat al Raionului 23 August Bucureşti şi transcris la data de 30 noiembrie 1986.
Acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prin Decizia C.P.M.B. nr. 283 din 3 martie 1977.
Prin Decizia civilă nr. 3820 din 10 mai 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. F. S.A, a înstrăinat apelantului pârât G.G.G. apartamentul de la parter, compus din vestibul, hol, 4 camere, bucătărie, baie, pivniţă, conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, iar apelantei pârâte G. (M.) D. apartamentul situat la etajul I compus din 2 camere, bucătărie, culoar, wc, pivniţă, magazie, prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 februarie 1997.
Ambii cumpărători ocupau imobilele în calitate de chiriaşi, iar cererile de cumpărare le-au formulat la data de 23 aprilie 1996, respectiv 23 mai 1996.
Până la data formulării prezentei acţiuni (25 februarie 2002) reclamantul nu a făcut nici un demers în vederea revendicării imobilului şi nu i-a notificat în vreun fel pe apelanţii pârâţi cu privire la intenţia sa de a solicita restituirea imobilului.
Criticile formulate de recurenţii-pârâţi sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare a imobilului sunt fondate.
Pornind de la premisa că, în speţă, există două titluri de proprietate, al reclamantului pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilele - şi al pârâţilor - în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau de constatare a nulităţii acestora, instanţa de apel, prin admiterea acţiunii în revendicare, nu a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită. Astfel trebuie reţinut, în primul rând, că reclamantul a înţeles că uzeze de procedura legii speciale în această materie, şi anume Legea nr. 10/2001.
Se constată că apartamentul în litigiu, revendicat în condiţiile dreptului comun prin acţiunea introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condiţiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foştilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.
Legea specială în materie şi anume, Legea nr. 10/2001, se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate (art. 18 lit. c), art. 29).
Urmare a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de recurs, în cauza dedusă judecăţii, instanţa supremă are de apreciat asupra împrejurării dacă, în situaţia dată, confirmarea şi valorificarea dreptului de proprietate, în mod irevocabil, prin dispoziţia emisă în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, mai permite sau nu, celor interesaţi, să recurgă la protecţia aceluiaşi drept de proprietate, asigurată pe calea dreptului comun, prin acţiunea în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.
În privinţa acestor imobile, după data de 14 februarie 2001, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială.
În acest sens este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia în interesul legii că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei din urmă decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."
Prin urmare, instanţa supremă constată că valorificarea dreptului dedus pretins în baza Legii nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În consecinţă, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă nu poate fi primită, făcându-se abstracţie de faptul că aceasta a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.
Închiderea acestei căi, a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, de care a beneficiat recurenta reclamantă în cauză, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Astfel, împrejurarea că reclamanta se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil, a solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii speciale, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care au urmat şi beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi stabilităţii raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României – 1997, Cauza Daniel şi Niculina contra României – 2009 ş.a.).
În speţă, aşa cum rezultă din considerentele ce preced, recurentul reclamant a urmat şi epuizat calea oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului dedus pretins.
Se poate constata, prin urmare, că această cale internă specială a fost una efectivă şi concretă, în cazul recurentului reclamant, ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracţie de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 (Decizia în interesul legii nr. 33/2008).
În circumstanţele speţei, nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului pentru că titlurile de proprietate al intimaţilor pârâţi, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu au fost anulate, iar bunurile imobile se află în posesia acestora.
Criticile recurentului chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice cu privire la cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii reclamanţi G.G.G. şi C.D. împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General sunt fondate.
Faţă de soluţia care se impune pe fondul cauzei, de respingere a acţiunii principale, având ca obiect revendicarea imobilelor în litigiu, având în vedere dispoziţiile art. 60 - 63 C. proc. civ., se vor respinge cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii-reclamanţi G.G.G. şi C.D. ca fiind rămase fără obiect, pentru considerentele ce succed:
Pârâţii au uzat de această posibilitate legală de a introduce în proces terţe persoane garante ale obligaţiei de despăgubiri, pentru situaţia în care ar fi pierdut procesul introdus pe cale principală.
Cum acţiunea principală a fost respinsă şi cererile de chemare în garanţie formulate vor fi respinse.
Pentru aceste considerente, se impune admiterea recursului, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., se va modifica în parte Decizia civilă în sensul că se va respinge cererea de revendicare a imobilului, precum şi cererea de chemare în garanţie. Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii G.G.G. şi C.D. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 164 A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Respinge cererea de revendicare a imobilului.
Respinge cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii reclamanţi G.G.G. şi C.D. împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primarul General ca rămase fără obiect.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8047/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8039/2011. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
