ICCJ. Decizia nr. 8027/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8027/2011
Dosar nr.1279/3/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 991 din 28 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1279/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată a reclamantului Z.G.T.N.C., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, dispunând obligarea acestei pârâte la acordarea către reclamant de despăgubiri băneşti în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul (construcţie şi teren) situat în Bucureşti, sector 1, identificat prin expertizele topografice şi construcţii efectuate în cauză, respingându-se, ca neîntemeiată, cererea de acordare a unui alt bun în compensare.
Totodată, cererea aceluiaşi reclamant formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, admiţându-se, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de H.V.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul proprietatea sa a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcţia este, în prezent, demolată. A rezultat din expertiza topografică faptul că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de utilităţi publice, respectiv trotuar, carosabil, iar partea liberă de 93 mp este prea mică pentru a fi susceptibilă de restituire în natură.
Cererea de acordare a unui alt bun în compensare este neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit deţinerea de către pârâtă a unui alt bun de valoare echivalentă, pentru care ar putea opera compensarea, a conchis tribunalul.
Prin Decizia nr. 17A din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei menţionate de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, arătându-se, în motivarea deciziei, că demersul reclamantului în faţa instanţei este justificat de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece pârâta nu a respectat termenul de emitere a unei dispoziţii motivate, ca răspuns la notificare, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege. Au fost înlăturate referirile apelantei la Decretul nr. 92/1950 şi prevederile art. 481 C. civ. ca nerelevante, în raport cu temeiul de drept al cererii introductive de instanţă şi cu cel reţinut de judecătorul fondului, respectiv Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:
- reclamantul nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor în termenul prevăzut de art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest scop, care a fost prorogat succesiv de către legiuitor;
- nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
La termenul din 11 noiembrie 2011, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Contrar susţinerilor intimatului-reclamant, criticile recurentului pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., anume în cel reglementat de pct. 9, din moment ce se face referire la termenul de depunere a înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi la cerinţele din art. 5 din Legea nr. 10/2001, context în care criticile vor fi analizate.
În ceea ce priveşte motivele de recurs, se reţine că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea de soluţionare în fond a notificării adresate Primarului General al Municipiului Bucureşti, ce nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Prima instanţă a procedat la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, precum şi natura acestora.
Prin susţinerile din primul motiv de recurs, se tinde la înlăturarea culpei unităţii deţinătoare pentru neemiterea dispoziţiei motivate prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca răspuns la notificarea reclamantului, pretinzându-se că nu a fost posibilă îndeplinirea acestei obligaţii legale din cauza reclamantului, care nu a depus toate înscrisurile doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de lege.
Conform art. 25 alin. (1) din lege, termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau asupra altor măsuri reparatorii în echivalent, prevăzute în art. 26 alin. (1), curge, după caz, de la înregistrarea notificării, dacă s-au depus toate actele doveditoare, sau de la data depunerii actelor doveditoare.
Or, potrivit art. 23, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare, înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate şi, dacă este cazul, ale calităţii succesorale de pe urma proprietarului deposedat abuziv de către stat, se depun până la soluţionarea notificării, aşadar, nu odată cu notificarea sau într-un termen calculat de la data intrării în vigoare a legii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs (redându-se dispoziţiile art. 22 din reglementarea anterioară).
Rezultă că legiuitorul nu a impus vreo obligaţie în sarcina celui ce pretinde a fi persoană îndreptăţită de a depune toate actele doveditoare, astfel încât, dacă nu face acest lucru, suportă riscul unei soluţionări defavorabile a cererii.
Din perspectiva entităţii învestite cu soluţionarea notificării, absenţa unei asemenea obligaţii, precum şi termenul practic nedeterminat în care înscrisurile doveditoare se pot depune, indică faptul că notificarea trebuie soluţionată în termenul de 60 de zile de la data când unitatea deţinătoare s-a asigurat că notificatorul nu mai înţelege să depună alte înscrisuri.
În acest context, la pct. 23.1 din fostele Norme metodologice, respectiv 25.1 din actualele Norme, aprobate prin HG nr. 250/2007, se prevede că unitatea deţinătoare are posibilitatea să înştiinţeze persoana îndreptăţită despre necesitatea completării documentaţiei depuse, caz în care termenul pentru emiterea deciziei motivate curge de la data comunicării răspunsului la solicitarea unităţii deţinătoare.
În speţă, din actele depuse la dosar, nu reiese că reclamantul ar fi fost înştiinţat de către pârâtă despre necesitatea completării documentelor aflate în dosarul administrativ, astfel încât se prezumă că unitatea deţinătoare a considerat că înscrisurile deja depuse sunt suficiente, situaţie în care termenul pentru soluţionarea notificării curge chiar de la data depunerii înscrisurilor doveditoare.
Întrucât ultimul asemenea înscris depus este datat 23 mai 2006, regăsindu-se în dosarul administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001 şi depus de către unitatea deţinătoare la dosarul primei instanţe, nu există nicio raţiune pentru neemiterea dispoziţiei până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cauză – 14 martie 2007, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.
În acest context, în mod corect, s-a constatat că nesoluţionarea notificării în termenul legal echivalează cu refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de îndeplinire a acestei obligaţii legale, instanţa de judecată procedând la examinarea în fond a notificării, în aplicarea Deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii.
În consecinţă, unitatea deţinătoare urmează să emită decizie cu propunere de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, reţinându-se şi faptul că recurentul nu a criticat aprecierea instanţelor de fond, întemeiată pe înscrisurile astfel depuse de către reclamant, privind întrunirea, în persoana reclamantului, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, dat fiind statutul de moştenitor al proprietarului deposedat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, urmează ca primul motiv de recurs să fie înlăturat.
În ceea ce priveşte art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, norma este incidentă doar în cazurile în care notificarea este formulată de cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedaţi care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică explicit în norma corespondentă din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a legii.
În măsura în care notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile expres arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenţei art. 5, ca atare, nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susţinerile pe acest aspect şi va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 17A din 17 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8039/2011. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 8021/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
