ICCJ. Decizia nr. 8039/2011. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8039/2011
Dosar nr.26838/3/2009
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 986 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de către reclamantul M.H., în contradictoriu cu pârâta M.A.A. şi, în consecinţă, a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor judecătoreşti ale Deciziei din 24 martie 2009 pronunţate în Dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce priveşte divorţul părţilor.
În motivarea sentinţei, s-a constatat că prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Amsterdam, în faza de recurs, s-a confirmat cu caracter definitiv divorţul părţilor pronunţat printr-o decizie anterioară de tribunal, respingându-se cererea având ca obiect partajul bunurilor comune şi amânându-se pronunţarea cu privire la problema încredinţării minorului pentru care Curtea a solicitat verificări din partea autorităţii tutelare.
Susţinerile pârâtei în sensul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat normele de ordine publică privind jurisdicţia română, întrucât nu era competentă să soluţioneze litigiul dintre părţi, ambii având domiciliul în România, iar pârâta este cetăţean român, au fost înlăturate de tribunal ca nefondate, atâta timp cât nu a fost făcută dovada domiciliului reclamantului în România la data introducerii acţiunii de divorţ în Olanda.
Prima instanţă a înlăturat, de asemenea, ca nefondată şi susţinerea în sensul că hotărârea străină este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată de acea instanţă, deoarece, conform actelor depuse la dosar, cererea de divorţ înregistrată sub nr. 14645/4/2006 la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, formulată de pârâta din prezenta cauză la data de 20 noiembrie 2006, a fost soluţionată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 497/R din 3 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă generală a instanţei române, în raport de dispoziţiile art. 3 şi 17 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Europei.
În aceste condiţii, arată tribunalul, nu se poate susţine că hotărârea instanţei străine este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în faţa acestei instanţe, cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul acestei hotărâri, se face vorbire în capitolul „Competenţa juridică" despre sentinţa Judecătoriei sectorului 4, stabilindu-se ca îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea competenţei judecătorului olandez în soluţionarea cererii de divorţ.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâta şi numiţii B.M. şi V.A.M., prin ocrotitor legal M.A.A., M.M. şi M.V., persoane faţă de care Curtea a apreciat, pe parcursul judecăţii în apel, că nu au calitate procesuală.
La data de 4 octombrie 2010, apelanta, în calitate de ocrotitor legal, a formulat cerere de intervenţie pentru B.M. şi V.A.M., reiterată la data de 06 octombrie 2010, însă la termenul de judecată din 7 martie 2011, apelanta a învederat că nu înţelege să susţină cererea de intervenţie în interes propriu formulată de minorii părţilor din prezenta cauză ca pe o cerere de sine-stătătoare, ci ca pe o apărare pe fondul cauzei.
Prin Decizia nr. 270 din 14 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat, apreciind, în esenţă, că prima instanţă a aplicat şi interpretat corect atât dispoziţiile Legii nr. 105/1992, cât şi ale Regulamentului Comunităţii Europene nr. 2201/2003, dispunând recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor matrimoniale pe care le generează Decizia nr. 24/2009 pronunţată de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ceea ce priveşte divorţul părţilor. Instanţa din Olanda a fost competentă să soluţioneze divorţul, în însăşi hotărârea a cărei recunoaştere se solicită făcându-se menţiune despre Sentinţa civilă nr. 1105 din 22 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 4 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea jurisdicţiei olandeze, în condiţiile art. 607 din C. proc. civ.
S-a constatat, totodată, că cererea de intervenţie în interesul apelantei, formulată de către apelanta pârâtă în numele copiilor minori, este inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ., deoarece prin această cerere se tinde la soluţionarea pe fond a unor cereri care nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze şi care se află încă pe rolul instanţelor din Olanda, având ca obiect încredinţarea minorilor.
Au fost înlăturate susţinerile apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., care se coroborează cu cele ale art. 67 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat.
De asemenea, cererea privind verificarea de scripte nu a mai fost susţinută cu ocazia dezbaterilor pe fond, iar cererea formulată la 11 martie 2011, prin care apelanta pârâtă solicita repunerea pe rol a cauzei, este neîntemeiată, în conformitate cu dispoziţiile art. 151 C. proc. civ., în beneficiul apelantei pârâte fiind acordate mai multe termene de judecată pentru ca aceasta să beneficieze de un drept la apărare efectiv şi în vederea calificării juridice a multitudinii cererilor formulate pe parcursul judecăţii.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a considerat că instanţa din Olanda a fost competentă să soluţioneze cererea de divorţ a părţilor şi pentru care a înlăturat susţinerile şi apărările pârâtei în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor legale pentru recunoaşterea efectelor hotărârii străine, precum şi probele indicate de către pârâtă pe aspectul fraudei la lege.
La termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, nelegalitatea căii de atac soluţionate de Curtea de Apel într-un complet format din doi judecători, deşi calea de atac era recursul şi trebuia judecată în complet de trei judecători, reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Analizând motivul invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de ordine publică decurge din dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în condiţiile în care, urmare a calificării greşite a căii de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Curtea de Apel ca fiind apelul, şi nu recursul, completul ce a judecat pricina a fost nelegal alcătuit, respectiv din 2, în loc de 3 judecători.
Astfel, instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu solicitarea de recunoaştere, pe teritoriul României, a efectelor Deciziei din 24 martie 2009 pronunţate în Dosarul cu număr unic 200.015.409/01 de către Curtea de Apel din Amsterdam, în ce priveşte divorţul reclamantului M.H. şi al pârâtei M.A.A.
În considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, s-a arătat, în mod corect, în cuprinsul deciziei recurate, că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 2.201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, în condiţiile în care acest act comunitar vizează şi cererile de divorţ soluţionate într-un stat membru al Uniunii Europene, astfel cum rezultă din dispoziţiile sale cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. a).
Incidenţa regulamentului comunitar derivă şi din faptul că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită în cauză a fost pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene după data aderării României la Uniunea Europeană, dată de la care regulamentul face parte din dreptul intern.
Potrivit art. I3 din OUG nr. 119 din 21 decembrie 2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu modificări prin Legea nr. 191/2007, cererile pentru recunoaşterea pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr. 2.201/2003, sunt de competenţa tribunalului [art. 1 alin. (1)], iar hotărârea pronunţată de această din urmă instanţă poate fi atacată numai cu recurs [art. 1 alin. (2)].
Pe acest temei, se constată, în aceste condiţii, că Sentinţa civilă nr. 986 din 09 iunie 2010 pronunţată în prezenta cauză de către Tribunalul Bucureşti era supusă doar recursului.
În acest context, în mod greşit, Curtea de Apel a considerat că este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului şi s-a pronunţat ca atare, într-un complet format din doi judecători, cu toate că respectiva cale de atac ar fi trebuit soluţionată într-un complet compus din trei judecători, în conformitate cu prevederile art. 54 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
În consecinţă, este incident cazul de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică din oficiu, deoarece completul de judecată ce a pronunţat Decizia recurată nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale, temei pentru care, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea cauzei, ca instanţă de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta M.A.A. împotriva Deciziei civile nr. 270 A din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea cauzei ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8040/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8027/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
