ICCJ. Decizia nr. 8048/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8048/2011
Dosar nr.6097/3/2009
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 februarie 2009, sub nr. 6097/3/2009, reclamantul L.M., prin mandatar B.G., a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând următoarele:
1. evaluarea, prin dispunerea unei expertize, a suprafeţei de 230 mp teren preluat abuziv de către stat în anul 1987, situat în Bucureşti, str. L., sectorul 3, ce face obiectul Dosarului înregistrat la Primăria municipiului Bucureşti sub nr. 36.760/2002;
2. punerea în executare a hotărârii ce urmează să fie pronunţată pentru despăgubirea prin echivalent pentru suprafaţa sus-menţionată, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Stabilirea Despăgubirilor;
3. aplicarea unei amenzi civile de 100 RON pe fiecare zi de întârziere până la executarea hotărârii ce se va pronunţa şi de 100 RON daune interese, având în vedere reaua credinţă a Primăriei municipiului Bucureşti, care nu a răspuns la notificarea din anul 2002 şi nu a executat Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 prin care a fost obligată să răspundă la notificare;
4. acordarea cheltuielilor de judecată din procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 27511/3/2007 şi din cel prezent.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că din anul 2002 Primăria municipiului Bucureşti nu a răspuns Notificării nr. x/2002 privind acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafaţa de 230 mp teren preluat abuziv în anul 1987, situat în str. L., sectorul 3, deşi prin Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a fost obligată să emită dispoziţie motivată de soluţionare a notificării menţionate.
Prin Sentinţa civilă nr. 379 din 19 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Bucureşti şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Notificarea nr. x/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafaţa de 230 mp teren preluat abuziv în anul 1987, situat în str. L., sectorul 3. Notificarea nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, pe care a obligat-o să emită dispoziţie motivată, prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 230 mp situat în str. L., sectorul 3, teren preluat abuziv în anul 1987.
Prin această sentinţă s-a reţinut faptul că autorii reclamantului au deţinut în proprietate imobilul menţionat, care a trecut în proprietatea statului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 79/1988, reclamantul având deci calitatea de persoană îndreptăţită pentru măsuri reparatorii prin echivalent, iar pârâta obligată să dispună emiterea unei dispoziţii motivate care să conţină propunerea în acest sens.
Rezultă că, prin sentinţa în discuţie s-a stabilit debitorul obligaţiei de a răspunde notificării, precum şi conţinutul dispoziţiei ce urmează să fie emisă.
Cum în raport de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, de atribuţiile emitentului dispoziţiei, precum şi de dispoziţiile legii speciale aplicabile - art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii reglementate de lege, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.
Faţă de ceilalţi pârâţi chemaţi în judecată de reclamant, acţiunea este inadmisibilă.
Astfel, pentru primul capăt de cerere vizând stabilirea valorii terenului printr-o expertiză, reclamantul nu are deschisă la acest moment calea acţiunii în justiţie, întrucât procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 impun urmarea unei succesiuni de etape: emiterea dispoziţiei conţinând propunere de despăgubiri de către unitatea deţinătoare, în speţă Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General; înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; evaluarea imobilului; acordarea despăgubirilor.
Or, reclamantul a obţinut o sentinţă de obligare a unităţii deţinătoare să emită dispoziţia cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri, pe care o poate pune în executare potrivit prevederilor art. 5803 C. proc. civ.
Prin urmare, el nu are deschisă calea de a solicita administrarea unei probe, cum este efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, între cele două faze administrative cuprinse de cele două legi, pe calea unei acţiuni judiciare distincte, primul capăt de cerere fiind, din acest punct de vedere, inadmisibil.
De asemenea, nu poate repune în discuţie fondul dreptului asupra căruia s-a statuat prin Sentinţa civilă menţionată, cererea fiind inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 1201 C. civ.
În ceea ce priveşte capătul al doilea de cerere, o cerere de punere în executare a unei hotărâri este incompatibilă cu cererea de emitere a hotărârii respective, întrucât faza executării este una ulterioară.
Totodată, şi aplicarea prevederilor art. 5803 C. proc. civ. este incompatibilă cu cererea formulată pe fondul cauzei, fiind o fază ulterioară ce revine în competenţa instanţei de executare.
În condiţiile în care reclamantul are deja un titlu - Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, acesta se poate adresa instanţei de executare, care este judecătoria, pentru a solicita aplicarea art. 5803 C. proc. civ.
Nu se poate reţine că reclamantului i-ar fi încălcat accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acesta a apelat la justiţie şi a obţinut un titlu, pentru care trebuie să urmeze procedurile eficiente de valorificare.
Deşi reclamantul are deschisă calea procesuală de a solicita cheltuielile de judecată din procesul anterior, el are la îndemână o acţiune de drept comun şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât această solicitare nu intră în domeniul de aplicare al acestei legi.
Prin Decizia nr. 711/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei sus-menţionate, cu următoarea motivare:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat dispunerea unei expertize pentru suprafaţa de 230 mp teren ce a fost preluată abuziv de către stat în anul 1987, deoarece Primăria municipiului Bucureşti din anul 2002 a refuzat să răspundă la notificare, inclusiv la executarea Sentinţei civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, definitivă, irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, punerea în executare a hotărârii ce va fi pronunţată prin despăgubirea prin echivalent prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aplicarea unei amenzi civile, cu cheltuieli de judecată.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtei Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a fost obligată pârâta să emită o dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii reclamantului, pentru terenul de 230 mp situat în str. L., sectorul 3 Bucureşti, preluat abuziv în anul 1987 şi pentru care reclamantul a urmat procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, formulând notificarea nr. x/2001.
Prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 februarie 2009, deci după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Prin această cerere, s-a solicitat evaluarea suprafeţei de teren preluată abuziv şi dispunerea unei expertize de evaluare a imobilului, procedură ce trebuie urmată prin punerea în executare a Sentinţei civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; executarea acestei sentinţe se îndeplineşte în concordanţă cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce a modificat Legea nr. 10/2001, prevederi care reglementează stabilirea echivalentului despăgubirilor băneşti ce reprezintă măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile preluate în perioada 1945 - 1989, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Apelantul-reclamant şi-a realizat în justiţie dreptul dedus judecăţii, fiind pronunţată această sentinţă de obligare a unităţii deţinătoare de a emite o dispoziţie motivată pentru acordarea de despăgubiri şi a fost obligată unitatea deţinătoare să facă propuneri în acest sens; el trebuie să pună în executare această sentinţă în temeiul prevederilor art. 5803 C. proc. civ., respectând dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, neavând deschisă calea dreptului comun pentru efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului de către instanţele judecătoreşti, care nu au competenţa materială de soluţionare a cauzei, în sensul dorit de către apelantul-reclamant.
Această cerere este inadmisibilă, deoarece repune în discuţie fondul dreptului asupra căruia s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 definitivă şi irevocabilă, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ., raportat la prevederile art. 163 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ce va fi pronunţată de către instanţa de judecată, acesta este inadmisibil, întrucât procedura punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti este o procedură specială, ce este îndeplinită de către organul de executare la iniţiativa petiţionarului.
Decizia curţii de apel a fost atacată, în termen legal, cu recurs de către reclamant, care a formulat următoarele critici:
1. În mod nelegal s-a respins primul capăt de cerere ca inadmisibil, întrucât nu ar fi îndeplinită procedura prealabilă administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Unitatea deţinătoare, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, a fost notificată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar refuzul ei de soluţionare a notificării a fost constatat judecătoreşte prin Sentinţă civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost obligată să emită dispoziţie motivată pentru despăgubirea prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 230 mp, situat în municipiul Bucureşti, str. L., teren pe care în prezent sunt construite blocuri de locuinţe.
Prin urmare, procedura administrativă a fost declanşată, dar nu a fost finalizată datorită refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde printr-o dispoziţie motivată la Notificarea nr. x din 14 noiembrie 2002.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare prejudiciază persoana îndreptăţită, întrucât o pune în imposibilitate de a finaliza procedura administrativă.
În acest context, instanţele nu doar că au nesocotit caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar au îngrădit şi accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, încălcând principiul legalităţii, echivalent cu o denegare de dreptate conform art. 3 C. civ.
Faptul că legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, sancţiunea pentru lipsa răspunsului la notificare, nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituţiei responsabile nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu cât există o obligaţie fixată de lege în sarcina acesteia, într-un termen determinat.
Instanţa trebuie să aprecieze lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă şi în acest sens este necesară dispunerea în cauză a unui expert evaluator; expertiza de evaluare nu încalcă nici un principiu de drept prevăzut de lege dacă s-a făcut cu aplicarea art. 201 - 214 C. proc. civ., nedepăşind nici limitele învestirii şi nici atributele puterii judecătoreşti.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu poate fi mai presus de lege şi, ca atare, nu poate fi singura care dispune de experţi evaluatori.
Totodată, art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe bază de expertiză, fără a specifica alte organisme care nu se subordonează legii.
Odată efectuată expertiza evaluatoare, instanţa poate stabili şi obligaţiile Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, soluţionându-se şi capătul doi de cerere.
2. Nici capătul trei de cerere nu este inadmisibil.
Astfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că în cazul Legii nr. 10/2001 nu se plătesc daune cominatorii; dar aceasta nu înseamnă că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., care reglementează amenda civilă pentru fiecare zi de întârziere, cerută prin cel de-al treilea capăt de cerere pentru neexecutarea Sentinţei civile nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, privind obligaţia de a face. De aceste dispoziţii se face vorbire în hotărârea curţii de apel, fără însă a se decide privind amenda civilă pentru fiecare zi de întârziere.
În aceeaşi idee, art. 40 din Legea nr. 10/2001 prevede că nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 25 atrage obligarea entităţii administrative de a plăti o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.
Tot astfel, conform celor statuate în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei motivate, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului de a răspunde la notificare, impunându-se ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nefiind nici un caz de inadmisibilitate.
3. Decizia civilă recurată nr. 711 A din 24 noiembrie 2010, a fost pronunţată de alt complet de judecată, respectiv de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, la prima înfăţişare.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului în baza art. 304 pct. 2, 7, 8, şi 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată a fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar prevederile art. 5803 C. proc. civ., deşi invocate prin această hotărâre, nu sunt materializate nici ca amendă civilă aplicată, nici ca despăgubiri acordate pentru zile de întârziere.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este de menţionat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică susceptibilă de a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile dezvoltate de recurent vizează, în fapt, încălcarea principiului continuităţii şi aplicarea greşită a mai multor dispoziţii legale, ceea ce atrage încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 2 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă vor fi analizate în continuare.
1. Critica referitoare la nerespectarea principiului continuităţii completului de judecată, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., nu este fondată.
Textul de lege menţionat sancţionează prin casarea hotărârii numai situaţia în care aceasta „s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii", ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, din încheierea de dezbateri de la termenul din 10 noiembrie 2010 rezultă că judecătorii care au închis dezbaterile şi au acordat părţilor cuvântul pe fondul apelului, amânând apoi pronunţarea, în mod succesiv, la 17 noiembrie 2010 şi la 24 noiembrie 2010, sunt A. şi B., aceştia fiind şi judecătorii care au pronunţat la data de 24 noiembrie 2010 Decizia recurată, după cum rezultă din verificarea acestui din urmă act de procedură.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a principiului continuităţii completului de judecată, neavând nicio relevanţă din perspectiva art. 304 pct. 2 C. proc. civ. dacă la primul termen de judecată ar fi participat alţi judecători decât cei în faţa cărora au avut loc dezbaterile în fond şi care au pronunţat hotărârea.
De altfel, contrar susţinerilor recurentului, şi la primul termen de judecată din apel, cel din 15 septembrie 2010, în compunerea completului au intrat aceeaşi judecători în faţa cărora au avut loc la un termen ulterior dezbaterile în fond asupra apelului şi care au dat hotărârea recurată, fapt ce reiese din încheierea de şedinţă de la 15 septembrie 2010.
2. Confirmând soluţia fondului de respingere a primului capăt de cerere ca inadmisibil, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor incidente din legea specială de reparaţie – Titlul VII al Legii nr. 247/2005, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin primul capăt de cerere, reclamantul a solicitat stabilirea prin expertiză a valorii terenului preluat abuziv de stat de la autorii săi în anul 1987, cu motivarea că unitatea deţinătoare a terenului nu a răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi nici nu a executat hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a fost obligată la emiterea dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul notificat.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţele anterioare nu au reţinut inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru că nu ar fi îndeplinit procedura administrativă a Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, ambele instanţe au reţinut, în acord cu susţinerile reclamantului, că acesta a iniţiat procedura Legii nr. 10/2001 prin formularea notificării adresate unităţii deţinătoare, Primăria municipiului Bucureşti, şi că refuzul acesteia de soluţionare, în termenul legal, a notificării a fost cenzurat pe cale judecătorească, prin analizarea pe fond a notificării, urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant la data de 08 august 2007; în acest sens s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti „să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul litigios, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv."
Faptul că unitatea deţinătoare nu a executat de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007, respectiv nu a emis dispoziţie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, nu îi deschide, însă, reclamantului calea acţiunii directe la instanţa de judecată pentru a obţine evaluarea terenului notificat, aşa cum a solicitat în prezenta cauză.
Aceasta pentru că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent se face prin parcurgerea procedurii reglementate de Titlul VII al acestui act normativ, în situaţia notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cazul în speţă. Conform dispoziţiilor Titlului VII, evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent se face de evaluatori autorizaţi desemnaţi de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor [art. 16 alin. (6) raportat la art. 13 alin. (7)], iar pe baza raportului de evaluare astfel întocmit, care va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite Decizia cuprinzând titlul final de despăgubire [art. 16 alin. (7)].
Faţă de refuzul unităţii deţinătoare de a emite dispoziţia motivată cu propunere de acordare de despăgubiri care se valorifică în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul, în calitate de creditor al acestei obligaţii stabilite în sarcina Primăriei municipiului Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 1428 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, poate obţine executarea ei silită, potrivit prevederilor art. 5803 C. proc. civ., după cum corect s-a reţinut atât la fond, cât şi în apel.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent se face prin decizie a Comisiei Centrale, reclamantul nu are deschisă calea acţiunii directe la instanţă pentru evaluarea imobilului preluat abuziv, astfel că în mod legal instanţele anterioare au reţinut inadmisibilitatea primului capăt de cerere, care vizează tocmai stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent.
Soluţia nu nesocoteşte nici caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001, neputându-se susţine că prin trimiterea la procedura prevăzută de lege pentru stabilirea şi plata despăgubirilor în echivalent s-ar nega dreptul reclamantului la reparaţie, câştigat în litigiul anterior, şi nici nu este în dezacord cu principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind liberul acces la instanţă, cum greşit pretinde recurentul, deoarece dreptul de acces la o instanţă de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiţiei prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitările aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conţinut însuşi dreptul ocrotit.
Or, dreptul de acces la instanţă al reclamantului pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor prin echivalent nu este negat. El este doar supus condiţiei epuizării procedurii derulate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, câtă vreme art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede calea plângerii la instanţa de contencios administrativ împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În fine, recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în justificarea admisibilităţii primului capăt de cerere. Respectivele dispoziţii sunt însă irelevante pe aspectul în discuţie, neavând nicio legătură cu stabilirea cuantumului despăgubirilor în echivalent cuvenite persoanelor îndreptăţite, ci reglementează o altă situaţie, aceea a modului de stabilire a despăgubirilor la care au dreptul chiriaşii pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă care se restituie în natură persoanelor îndreptăţite, după cum rezultă din corelarea alin. (4) şi (1) ale art. 48.
3. Nici criticile vizând greşita neaplicare de către instanţe a dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii, ca inadmisibil, a capătului de cerere având acest obiect, nu sunt fondate, astfel că nici din acest punct de vedere nu este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. reglementează executarea silită a obligaţiilor de a face intuitu personae, fiind aşadar aplicabile în faza de executare, care este ulterioară judecăţii şi care revine în competenţa instanţei de executare.
În sensul că amenda civilă prevăzută de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face cu caracter strict personal, doar în cadrul procedurii execuţionale ce debutează prin încuviinţarea executării silite în condiţiile art. 3731 C. proc. civ., s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 372/27.05.2011 şi obligatorie pentru instanţe de la această dată, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În consecinţă, reclamantul poate obţine aplicarea amenzii civile prevăzute de textul sus-menţionat numai în cadrul procedurii de executare a Sentinţei civile nr. 1428/2007, prin care s-a stabilit în sarcina Primăriei municipiului Bucureşti obligaţia de emitere a dispoziţiei motivate cu propunere de acordarea de despăgubiri în echivalent. Aşa fiind, aplicarea amenzii civile nu se putea face în prezenta cauză, cererea formulată în acest sens fiind, în mod legal, respinsă ca inadmisibilă.
Cât priveşte susţinerea recurentului relativă la competenţa instanţei de soluţionare a fondului notificării în cazul refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de lege, aceasta este corect raportată la Decizia în interesul legii nr. 20/2007, numai că ea nu schimbă cu nimic soluţia pronunţată în cauză.
Aşa cum s-a arătat deja în analiza motivului de recurs precedent, recurentul este deja în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care instanţa a cenzurat refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de a-i răspunde la notificare, obligând unitatea deţinătoare la emiterea dispoziţiei motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, ceea ce echivalează cu soluţionarea pe fond a cererii de restituire prin echivalent ce face obiectul notificării. Este vorba despre Sentinţa civilă nr. 1428/2007 a Tribunalului Bucureşti, care face aplicarea întocmai a deciziei în interesul legii invocată de recurent, iar pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei intuitu personae stabilită prin această sentinţă, creditorul este în drept să uzeze de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., prin declanşarea procedurii de executare silită, conform celor sus-menţionate.
Referitor la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, contrar susţinerilor din recurs, acestea nu au nicio legătură cu pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză. Dispoziţiile evocate reglementează dreptul la o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit în natură în procedura administrativă, pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 25 alin. (5), aceea de predare a imobilului de către actualul deţinător, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a deciziei/dispoziţiei administrative de restituire în natură. Or, reclamantului nu i s-a restituit în natură imobilul notificat spre a se pune problema aplicabilităţii prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, ci i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri prin echivalent, pentru a cărui realizare trebuie să urmeze procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere considerentele prezentate, recursul reclamantului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva Deciziei nr. 711 A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8051/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8047/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
