ICCJ. Decizia nr. 8021/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8021/2011
Dosar nr.136/118/2005
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 28 iulie 2005 reclamanta N.A.C. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Constanţa prin Primar solicitând instanţei să dispună repunerea în termenul de formulare a contestaţiei la Dispoziţia din 18 iunie 2005 emisă de pârâtă şi anularea acestei dispoziţii.
În motivarea cererii s-a arătat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de formulare a contestaţiei la Dispoziţia din 7 iunie 2005, întrucât la data comunicării dispoziţiei, respectiv la 7 iunie 2005, reclamanta nu se afla în ţară, situaţie ce a determinat imposibilitatea acesteia de a depune în termenul prevăzut de lege contestaţie la instanţa competentă.
Pe fondul contestaţiei, s-a arătat că Dispoziţia din 7 iunie 2005 este nelegală şi netemeinică, situaţie care atrage anularea acesteia, cu consecinţa restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 366,95 mp, situat în Mamaia, jud. Constanţa.
În motivare s-a arătat că Primăria municipiului Constanţa a respins în mod neîntemeiat cererea de restituire în natură a suprafeţei de 590 mp teren, situat la adresa mai sus-menţionată, reţinând că autoarea reclamantei, S.V.H., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 1936 şi transcris sub nr. y/1936, iar că vânzarea a fost condiţionată de construirea de către cumpărătoare a unei case de locuit sau a unei vile în termen de 4 ani şi cu obligaţia de a contribui cu 25% la toate cheltuielile edilitare, urmând ca în caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale să intervină rezilierea de drept, fără altă formalitate, sens în care a fost emisă Decizia nr. 22043 din 23 octombrie 1958 privind declararea ca desfiinţate şi reziliate toate Contractele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia.
S-a mai arătat de către reclamantă faptul că toate preluările efectuate în perioada 1945 - 1989, cu titlu sau fără titlu, sunt abuzive şi conduc la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, fie prin compensare, fie prin despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 01 septembrie 2005 reclamanta N.A.C. a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât şi pe Primarul municipiului Constanţa.
La 28 septembrie 2005 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat constatarea nulităţii Dispoziţiei din 7 iunie 2005, iar în subsidiar să se constate nelegalitatea acesteia şi emiterea unei noi dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a terenului mai sus-menţionat arătând că prin actul emis de Primar există neconcordanţe între preambul şi dispozitiv cu privire la suprafaţa de teren ce formează obiectul acţiunii.
La termenul de judecată din 14 decembrie 2005 numiţii H.M. şi H.A.V. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat admiterea contestaţiei şi anularea Dispoziţiei din 7 iunie 2005, arătând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, aşa încât în condiţiile Legii nr. 10/2001 se consideră persoane îndreptăţite la restituirea în natură, arătând că îşi însuşesc motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin Încheierea de şedinţă din 9 martie 2006 a fost încuviinţată cererea de repunere în termen formulată de reclamanta N.A.C., reţinându-se că sancţiunea decăderii aplicabile neexercitării în termen a dreptului procesual reprezintă pierderea unui drept procesual care n-a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, afectând valabilitatea actelor procesual îndeplinite peste termenul imperativ stabilit printr-o normă de drept iar în cauză reclamanta a formulat contestaţia cu depăşirea termenului de 30 de zile însă a făcut dovada că la data comunicării Dispoziţiei din 7 iunie 2005 nu se afla în ţară, aşa încât nu avea posibilitatea de a o ataca.
Prin Sentinţa civilă nr. 1135 din 9 noiembrie 2009 Tribunalul Constanţa a respins contestaţia şi cererea de intervenţie în interes propriu ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că autoarea reclamanţilor a cumpărat terenul notificat printr-un contract în care era stipulată condiţia expresă ca cel care cumpără terenul să construiască în termen de patru ani, prelungit ulterior la şase ani, sub sancţiunea desfiinţării contractului şi reintrarea imobilului în patrimoniul fostului proprietar.
A mai reţinut instanţa că această clauză contractuală reprezintă un pact comisoriu ce are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului şi pentru că obligaţia cumpărătoarei nu a fost adusă la îndeplinire în termenul de 6 ani acordat pentru edificarea construcţiei, la expirarea acestei perioade dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost desfiinţat.
În lipsa calităţii de proprietar a autoarei reclamanţilor, pe care aceasta trebuia să o deţină la data preluării bunului şi în condiţiile în care imobilul nu a fost trecut abuziv în proprietatea statului, tribunalul a constatat că în speţă nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 şi a respins contestaţia.
Împotriva acestei sentinţe au declarata apel reclamanta N.A.C. şi intervenienta H.M. susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică.
Se arată în dezvoltarea motivelor de apel că instanţa în mod greşit nu a sancţionat cu nulitatea Dispoziţia din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, deşi această dispoziţie se referă la un alt imobil decât cel notificat de reclamante. În legătură cu acest motiv de nulitate, instanţa nu s-a pronunţat în nici un fel, încălcându-se dispoziţiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii.
Se mai arată că instanţa de fond nu a valorificat expertiza topografică efectuată în cauză, care a identificat terenul notificat în Staţiunea Mamaia, fiind omise din hotărâre orice referire la expertiza efectuată.
Analizând legalitatea hotărârii apelate, în raport de criticile formulate de reclamantă şi intervenientă, a constatat că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin Dispoziţia din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, s-a soluţionat Notificarea din 13 februarie 2002 prin care N.A.C., H.M. şi H.A.V. au solicitat restituirea imobilului din Staţiunea Mamaia. Această dispoziţie este fundamentată pe baza Referatului comisiei interne din 20 ianuarie 2005, document care se referă la acelaşi imobil din Staţiunea Mamaia.
Pactul comisoriu inserat în Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează, „fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, va intra în posesiunea terenului vândut", în cazul în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Se reţine că reclamanţii nu au făcut dovada că autoarea lor a fost împiedicată să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i-au fost respinse cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
În aceste condiţii, în mod corect a stabilit tribunalul că terenul în litigiu nu a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autoarea apelantelor, prin Decizia nr. 22043/1958, ci urmare a rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, autoarea reclamanţilor pierzând dreptul de proprietate asupra imobilului, situaţie în care contestatoarele nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, instanţa a respins apelul ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 198/C din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs N.A.C. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere prin care s-a invocat excepţia nulităţii Dispoziţiei din 7 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, dispoziţie care se referă la un alt imobil teren decât cel solicitat.
Din cuprinsul Notificării din 11 februarie 2002 rezultă clar că au solicitat terenul situat în Staţiunea Mamaia, lotul x, careul A, şi nu lotul y, careul B, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei emisă de Primarul Municipiului Constanţa.
În acest sens, s-au încălcat dispoziţiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ. şi în acelaşi timp şi principiul disponibilităţii părţii de a-şi stabili obiectul acţiunii.
S-a mai arătat că în cauză s-a efectuat o expertiză topo din care rezultă cu claritate că terenul proprietatea autorului reclamantei este situat în Staţiunea Mamaia, lotul x, careul A, la care instanţa nu face nici o referire la raportul de expertiză.
Se mai consideră că, instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu a dispus să fie administrate alte dovezi şi probe noi.
În acest sens, trebuia să solicite pârâtei să depună contractul în extenso al proprietăţii reclamantei precum şi Decizia administrativă 22043 din 24 octombrie 1958 unde sunt incluşi şi nominalizaţi proprietarii ai căror terenuri au trecut în proprietatea statului.
De asemenea, se impunea ca pârâta să facă dovada că această decizie administrativă a fost comunicată foştilor proprietari ale căror contracte le-au fost desfiinţate de drept fără nici o altă formalitate.
Se mai susţine că, nu rezultă din nici un act normativ că autoarea reclamantei ar fi fost obligată să construiască în primii doi ani din cei patru care ar fi fost prevăzuţi în aşa zisa clauză din contractul de vânzare-cumpărare.
De altfel, instanţa de apel nu a reţinut că şi din conţinutul concret al Deciziei administrative nr. 22043/1958 rezultă interdicţia de a se mai construi de către proprietarii loturilor existente pe plaja Mamaia.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Deşi nu se indică motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. incident în cauză, criticile recurentelor vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Pentru a fi incident motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 129 alin. (5) şi (7) C. proc. civ. şi a soluţionat cauza în limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, şi anume prin sentinţă civilă, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de anulare a Dispoziţiei din 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, în sensul respingerii acestei cereri, hotărând asupra obiectului prezentei acţiuni.
Nu se justifică astfel susţinerile recurentelor privind încălcarea principiului disponibilităţii părţilor şi neadministrarea de către instanţă a unor probe noi. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, datele de identificare a imobilului notificat se regăsesc în cuprinsul dispoziţiei contestate, astfel că reţinerea greşită a datelor de identificare în partea dispozitivă a actului nu poate atrage nulitatea acestuia, fiind îndeplinită obligaţia de identificare a imobilului, prevăzută de art. 22 şi art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 25.3 din Normele metodologice de aplicare a legii.
Critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanţei în refacerea sau completarea probelor nu poate fi primită, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi al contradictorialităţii, fiind administrate în cauză probele utile şi pertinente acesteia.
Nici criticile recurentelor privind interpretarea pactului comisoriu din cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare încheiate în 1936 nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Astfel, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
În acest context al analizei este de menţionat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, iar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care însăşi clauzele convenţionale de rezoluţiune stipulate de părţi le permit.
În acest contract, părţile au înţeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune, necontestată de reclamantă, care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia nerespectarea vreunei obligaţiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a prezentei vânzări.
Faptul că nici până la expirarea termenului contractual şi nici după acea dată cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, anume de a ridica o construcţie, este recunoscut de reclamantă.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, şi care doar a fost constatat de către partea vânzătoare prin Decizia nr. 22043/1958 a comitetului său executiv.
Apărarea reclamantei în sensul că, în speţă, pactul comisoriu privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unor cauze de forţă majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic, situaţii în care nu este dovedită vinovăţia autorului său cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract, nu poate fi primită.
În speţă, nu s-a dovedit în nici un mod nici faptul că autorul reclamantei ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcţia după încheierea contractului, respectiv că acesta ar fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităţilor necesare autorizării lucrărilor de construire, mai înaintea declanşării sau ulterior încheierii celui de-al doilea război mondial, sau după schimbarea regimului politic, caz în care apărările reclamantei cu referire la aceste aspecte sunt nefondate.
Aşa fiind, terenul în litigiu se găseşte în patrimoniul vânzătorului ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu autorul reclamantei, în anul 1936, pentru nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei asumate prin contract şi nu ca urmare a unei deposedări abuzive, care să fi fost realizată în mod arbitrar şi prin abuz de putere de către stat, astfel că în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legii de reparaţie invocată de recurentă, anume cele ale Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A.C. şi intervenienta H.M. împotriva Deciziei civile nr. 198 C din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă pentru cauze cu minori şi de familie precum şi cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 8027/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8015/2011. Civil. Excepţie de... → |
|---|
