ICCJ. Decizia nr. 811/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 811/2011
Dosar nr. 10058/1/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 10016 din 9 decembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâta C.C.S.R. şi de intervenienta A.S.C.S. împotriva deciziei nr. 166 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă. A obligat recurentele la plata către intimata-reclamantă SC U.C.M.R. SA Reşiţa a sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut în ce priveşte critica vizând existenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reşiţa pronunţată în dosarul nr. 4691/1999 că sentinţa menţionată a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect constatarea unui drept de proprietate, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. III C. proc. civ. Prin urmare, întrucât în prezentul litigiu reclamanta a formulat o acţiune în realizarea dreptului pretins, respectiv o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., între cele două litigii nu există identitate de obiect, şi cauză juridică, deci corect instanţele au respins excepţia autorităţii de lucru judecat, în speţă nefiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ. Că este aşa o atestă şi Decizia nr. 2499/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care soluţionându-se un recurs în anulare, sentinţa nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reşiţa a fost casată şi în fond s-a respins acţiunea în constatare formulată de SC U.C.M.B. SA. Prin urmare însăşi instanţa supremă a calificat acţiunea ca fiind o acţiune în constatarea unui drept.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, potrivit extraselor de carte funciară depuse la dosar, s-a reţinut că terenurile intravilane înscrise în menţionatele cărţi funciare aveau ca proprietar S.P.A. S.R. S. a uzinei M.C.M., unitate înfiinţată prin Decretul nr. 344/1949.
Ulterior prin Decretul nr. 141/1954 şi H.C.M. nr. 854/1954 unitatea S. a fost reorganizată în trei întreprinderi din cadrul M.I.M.C.M., respectiv C.M.R., I.M.R. şi I.C.M.M.R. La rândul său, în anul 1962 C.M.R. a fost reorganizat în C.S.R. şi U.C.M.R., reclamantă în dosar.
Potrivit planurilor construcţiei în discuţie, depuse la dosar, clădirea situată în Reşiţa, a fost comandată de către S. prin serviciul investiţii, iar din adresa nr. 811/1999 emisă de SC C.S.R. SA rezultă că odată cu restructurarea C.M.R. în anul 1962 activul şi pasivul acestuia s-au repartizat între C.S.R. şi U.C.M.R. pe bază de protocol.
Cu această ocazie, cele două părţi au căzut de acord ca SC R. să preia în administrare stadionul V.D., iar U.C.M.R. să preia C.C. Un alt protocol în acelaşi sens a fost încheiat în anul 1995.
Pe de altă parte, între reclamantă şi C.C. s-a încheiat în anul 1996 un contract de închiriere pentru o perioadă de 12 luni cu începere de la 1 ianuarie 1996 ce s-a prelungit urmare faptului că pârâta a continuat să folosească imobilul cu acordul reclamantei, între părţi având loc o tacită relocaţiune. Rezultă că titulara dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată C.C. a fost S.P.A. S.R. S. antecesoarea reclamantei care a iniţiat şi edificarea respectivei construcţii conform planurilor şi planşelor depuse la dosar.
Aceste probe unite şi cu planul de construcţii-montaj pe anul 1957 al I.C.M.M.R., înscrisurile privind plata impozitului pe clădire au condus la concluzia corect reţinută de instanţe că reclamanta şi-a probat titlul de proprietate asupra imobilului în dispută chiar în lipsa protocolului şi a bilanţului contabil din 1962, despre existenţa cărora se face menţiune în adresa nr. 811/1990 a SC C.S.R. SA.
S-a mai reţinut că din adresa nr. 7003/1999 emisă de registrul comerţului Caraş-Severin rezultă că în lista legală a activelor SC U.C.M. SA Reşiţa figurează şi clădirea C.C. pusă în funcţie în noiembrie 1957. Chiar dacă în HG nr. 1296/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industrie, respectiv lista anexă la obiectul de activitate al SC U.C.M. SA Reşiţa nu figurează şi activităţi comerciale, aceasta nu exclude ca în activele societăţii să figureze şi C.C., împrejurare dovedită în cauză.
Instanţa de apel a reţinut existenţa tacitei relocaţiuni şi nu a unor contracte succesive de închiriere.
Deşi este adevărat că SC U.C.M.R. SA nu este singura succesoare în drepturi a S., apartenenţa imobilului în litigiu în patrimoniul reclamantei a fost probată cu dovezile deja evocate între care şi adresa nr. 7003/1999 emisă de registrul comerţului Caraş-Severin, iar aplicarea prezumţiei prevăzută de art. 492 C. civ. are în vedere ansamblul probelor administrate în cauză care au evidenţiat şi că finanţarea edificării construcţiei în litigiu a fost asigurată de autoarea S.
S-a reţinut că este nefondată critica vizând respingerea probei cu expertiză în construcţii cât timp la dosar potrivit afirmaţiilor reprezentantului recurentei existau suficiente elemente pentru evaluarea imobilului, motiv pentru care s-a opus administrării acestei dovezi.
Referitor la invocarea de către recurente a H.C.M. nr. 2672/1956 respectiv a anexei acestuia pentru a combate titlul de proprietate al reclamantei s-a reţinut că în mod corect acestea au fost considerate neconcludente de instanţe. Astfel, prin H.C.M. nr. 2672/1956 privind modificarea planului de lucrări capitale (investiţii) al C.C.S. din Republica Populară Română pe anul 1956 a fost modificată lista de titluri a lucrărilor capitale din planul de lucrări capitale (investiţii) pe anul 1956 aprobat de C.C.S. din R.P.R. conform anexei ce face parte integrantă din hotărârea amintită.
Or, pe verso-ul paginii este menţionată lista modificărilor planului de lucrări capitale pe anul 1956 al A.S.S. şi în această listă figurează continuarea lucrărilor la C.C., investiţii 3600 şi C+M 3400. Aşadar din înscrisul evocat rezultă că investiţiile la C.C. reveneau A.S.S. şi nu C.C.S. şi oricum erau în cuantum nesemnificativ.
În considerentele deciziei recurate nu există afirmaţia invocată de recurente potrivit căreia A.S. ar fi avut statutul de „tolerată", astfel că o atare critică nu a fost primită cu atât mai mult cu cât vizează considerentele unei hotărâri.
Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 468/1996 a Tribunalului Caraş-Severin în conformitate cu art. 90 alin. (2) şi art. 91 din Legea nr. 21/1924 s-a admis cererea formulată de C.C.S. şi s-a dispus înscrierea în registrul special al persoanelor juridice al Tribunalului Caraş-Severin ca persoană juridică de drept privat de naţionalitate română a C.C.S. "filială cu personalitate juridică a A.N.C.C.S.R., nu atestă şi exigenţa unui titlu de proprietate al acesteia asupra imobilului în litigiu.
S-a mai reţinut că nu se poate susţine că menţiunile din registrul comerţului Caraş-Severin potrivit cărora în lista legală a activelor SC U.C.M.R. SA figurează şi clădirea C.C. ar fi rezultatul unor modificări făcute de reclamantă în acel act cât timp ele sunt atestate de respectiva unitate prin adresa nr. 7003/1999, iar recurentele nu au probat că ar fi fost rezultatul unor manopere frauduloase.
S-a mai reţinut referitor la critica privind apartenenţa imobilului în disputa la domeniul public ar fi de natură se excludă şi pretenţiile recurentelor asupra imobilului în litigiu.
La data de 22 decembrie 2009 s-a înregistrat contestaţia în anulare formulată de A.S.S. Caraş-Severin şi C.C.S. împotriva acestei decizii, în baza art. 317 alin. (2) şi 318 alin. (1) C. proc. civ.
Decizia este criticată în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ. pentru respingerea cererii de intervenţie accesorie a A.N.C.C.S.R.
Decizia mai este criticată din perspectiva art. 318 alin. (1) C. proc. civ. arătându-se că A.S.S. este urmaşa pe plan judeţean a tuturor confederaţiilor sindicale naţionale succesoare în drepturi a U.G.S.R. şi anume C.N.S.L.R. F., C.N.S. C.A., B.N.S. şi C.N.S.D. Aceste confederaţii sindicale ca succesoare a U.G.S.R. au înfiinţat A.N.C.C.S.R. Aceste aspecte au fost precizate, arată contestatoarele, cu ocazia concluziilor scrise şi la punctul 8 din cererea de recurs şi se susţine că din greşeală instanţa de recurs a omis să cerceteze aceste motive de casare.
Sunt evocate de asemenea greşeli materiale ale instanţei de fond şi de apel cu ocazia pronunţării din ciclul procesual încheiat cu Decizia contestată precum şi ale deciziei nr. 1808/2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.
Contestaţia în anulare este nefondată şi va fi respinsă pentru următoarele considerente.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 contestaţia în anulare propriu-zisă posibil de formulat împotriva hotărârilor irevocabile (lipsă de procedură şi încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competenţă) şi alin. (2): „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Pe calea contestaţiei în anulare se solicită instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să-şi desfiinţeze propria hotărâre în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială (greşeală materială şi omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau casare).
Analizând criticile încadrate în conţinutul art. 317 alin. (2) C. proc. civ., constând în respingerea cererii de intervenţie accesorie a A.N.C.C.S.R. se reţine că acestea nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de textul de lege evocat.
În ce priveşte motivul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate constând în neanalizarea cercetării unor motive de casare, evocarea unor greşeli materiale ale instanţei de fond şi de apel precum şi ale deciziei nr. 1808/2002 a Curţii Supreme de Justiţie se constată că nu pot fi încadrate în această ipoteză.
În realitate contestatoarele sunt nemulţumite de modul cum a fost soluţionat recursul, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată în speţă.
Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.
Aşa fiind, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare declarată de contestatorii C.C.S.R. şi A.S.C.S. împotriva deciziei civile nr. 10016 din 9 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 812/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 810/2011. Civil → |
|---|
