ICCJ. Decizia nr. 808/2011. Civil. Fond funciar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 808/2011
Dosar nr. 1274/204/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată cu nr. 1274/204/10 martie 2009 la Judecătoria Câmpina, reclamantul D.I.A. a chemat în judecată pe pârâţii C.L.B. de aplicare a legilor fondului funciar, C.J.P. de aplicare a legilor fondului funciar, D.D., D.I., D.A., I.E., P.V., D.C.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună anularea titlului de proprietate din 16 septembrie 2008.
În motivare s-a arătat că în mod nelegal s-a emis titlu de proprietate pe numele defunctului D.G., respectiv numai în favoarea pârâtului D.D. şi a numitei D.L., fără sa se ţină seama de toţi moştenitorii, respectiv şi de tatăl său D.G., care a formulat cerere în anul 2008 şi că a aflat despre existenta acestui titlu de proprietate, cu ocazia unui dosar de partaj.
Reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând constatarea nulităţii titlului de proprietate atât timp cât nu au fost trecuţi toţi moştenitorii defunctului şi că terenul de 4000 mp are suprafaţa de 4426 mp, în timp ce parcela de 2625 mp se află amplasată în Băicoi.
Prin sentinţa civilă nr. 2.575 din 24 iunie 2009 a Judecătoriei Câmpina, a fost respinsă acţiunea, reclamantul fiind obligat să plătească 500 lei cheltuieli de judecată pârâtului D.C.D. şi 1000 lei pârâţilor D.D. şi D.I.
Instanţa a reţinut că potrivit actelor existente la dosar, defunctul D.G., decedat la 24 octombrie 1984, a figurat înscris în evidenţele agricole cu terenuri în suprafaţa totală de 1,25 ha, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, au formulat cereri de reconstituire pentru terenurile ce au aparţinut defunctului, preluate de C.A.P., pârâtul D.D. şi numita D.L. - decedată la 22 decembrie 1995, motiv pentru care acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în calitate de moştenitori ai defunctului, repuşi în termenul de acceptare a succesiunii în baza acestei legi speciale, astfel încât titlul de proprietate a fost emis pe numele moştenitorilor care au formulat cereri de reconstituire şi anume, D.D. şi D.L.
S-a menţionat că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul sau autorul acestuia ar fi formulat cerere de reconstituire înăuntrul termenului de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 18/1991, motiv pentru care titlul de proprietate nu poate fi emis pe numele acestuia sau al tatălui său D.G.G., iar în ceea ce priveşte terenul de 4000 mp şi parcela de 2625 mp, astfel încât orice susţinere a reclamantului cu privire la alte amplasamente ale acestor terenuri sunt nejustificate.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata de 500 lei către paratul D.C. şi de 1000 de lei către pârâţii D.D., D.I., reprezentând onorarii avocat.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs solicitând modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecata, motivându-se că în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., i s-a încălcat dreptul elementar la moştenire de pe urma defunctei D.L., bunica sa, în afara legilor interne, internaţionale, atât timp cât instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura, înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind anularea titlului de proprietate, aspect neobservat de către instanţă şi că în baza art. 969 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul nu poate să treacă peste termenii conveniţi de părţi, fiind interpretat greşit actul de voinţă prin denaturarea înţelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea, aplicarea greşită a legii, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin neacordarea dreptului său, provenind de la autoarea sa D.L.
În continuare, reclamantul a arătat ca autoarea sa D.L. a deţinut terenurile de 4000 mp, 2625 mp, neexistând nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moştenirea lui D.D. şi că există la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând în acţiunea privind anularea titlului de proprietate, actele de stare civilă referitoare la calitatea sa de nepot natural, certificatul de deces al defunctei, privind neanunţarea sa de a ridica titlul de proprietate în 15 zile, adresa din 9 aprilie 2009, certificatul de moştenitor privind calitatea de moştenitor a tatălui său D.G.G., cererile de deschidere a succesiunii.
De asemenea reclamantul a precizat că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă autentică, fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D., ci, al tuturor moştenitorilor ce nu au fost înştiinţaţi, că nu există cadastru înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare. Procesul-verbal de punere în posesie nu a fost înregistrat legal, fiind predat pur şi simplu pârâtului D.D. care a formulat cererea în numele tuturor moştenitorilor, la 23 iulie 2008, fără acordul acestora. În titlul de proprietate este trecut greşit nr. 41 în loc de nr. 40, vizând un imobil ce aparţine unei terţe persoane.
Totodată, reclamantul a învederat că se impune introducerea terţei persoane in cauza, mai ales ca tatăl său D.G.G. a fost inclus in titlul de proprietate, beneficiind de calitatea de moştenitor de pe urma autoarei sale şi că se impune anularea titlului de proprietate, fiind obligat eronat la plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului.
Prin Decizia nr. 1688/2009 Tribunalul Prahova a respins recursul şi excepţia lipsi calităţii de reprezentant.
Tribunalul a reţinut în baza certificatului de moştenitor din 17 iulie 2006, de pe urma defunctei D.L. - decedată la 22 decembrie 1995, că au rămas ca moştenitori legali pârâţii D.D., D.I., D.A., I.E., P.V., D.G.G. - postdecedat, în calitate de copii şi o masă succesorală compusă din dreptul indiviz de 1/4 din terenul de 1,25 ha situat în Băicoi, jud. Prahova.
Prin titlul de proprietate din 16 septembrie 2008, procesul-verbal anexat acestuia, adeverinţa din 10 octombrie 1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea moştenitorilor defunctului D.S.G. - decedat la 24 octombrie 1984, respectiv pârâtului D.D., în calitate de fiu şi numitei D.L. în calitate de soţie supravieţuitoare, asupra terenului de 1,25 ha situat în Băicoi, din care 4000 mp extravilan.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, de pe urma defunctului D.G.G. - decedat la 26 iulie 2003, au rămas ca moştenitori legali reclamantul şi paratul D.C.D. în calitate de copii.
În cuprinsul cererilor din 23 iulie 2008, 26 februarie 2009, se menţionează că reclamantul si pârâţii persoane fizice au solicitat autorităţilor locale eliberarea titlului de proprietate pentru terenul de 1,25 ha reconstituit in baza adeverinţei, iar reclamantul a solicitat înscrierea sa în cuprinsul titlului de proprietate.
În baza cererii din 12 martie 1991, declaraţiei din 5 martie 1991, paratul D.D. a solicitat atribuirea unui teren în Băicoi, str. Carpaţi, reprezentând grădina din jurul casei, în timp ce numita D.L. a solicitat în temeiul cererii din 5 aprilie 1991, punerea în posesie asupra terenului de 1,25 ha pe care l-a deţinut în timpul vieţii, împreuna cu defunctul D.S.G. plus 3900 mp dobândiţi de la autoarea sa L.E.
Potrivit adresei din 6 aprilie 2009, extraselor din registrele agricole anexate, la poziţiile din registrul de intrare ieşire al oraşului Băicoi, figurează înregistrat reclamantul cu cereri prin care solicită teren în timp ce pârâtul D.C. figurează înregistrat cu o cerere prin care solicita teren în acelaşi registru.
În conformitate cu cererea de adeziune din 6 octombrie 1961, extrasul din registrul agricol, defunctul D.S.G. a figurat înscris în timpul vieţii în perioada 1959-1961, cu terenuri în suprafaţă totală de 1,25 ha din care 5000 mp, cu care la 6 octombrie 1961 s-a înscris în C.A.P.
Prin dispoziţiile art. 8-11 din Legea nr. 18/1991 modificată, se stipulează că stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenurilor aflate în patrimoniul C.A.P. - urilor, în favoarea persoanelor fizice îndreptăţite se face ţinându-se seama de suprafaţa adusă în C.A.P. care reiese din actele de proprietate, Cartea Funciara, cadastru, cererile de înscriere în C.A.P., registrul agricol de la data intrării în C.A.P., evidentele C.A.P. - ului sau din orice alte probe admise de lege, astfel încât terenurile preluate abuziv de C.A.P. de la persoanele fizice, fără înscriere în C.A.P. sau de stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea pe vechile amplasamente dacă sunt libere.
De asemenea, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din Legea nr. 1/2000 modificată, prevăd ca persoanelor ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1989 şi al oricăror acte normative de expropriere sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se reconstituie dreptul de proprietate, în natură, în limita suprafeţei de teren trecuta in proprietatea statului.
Totodată, stabilesc ca sunt lovite de nulitate absolută potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile aplicabile la data încheierii actului juridic, acele acte emise cu încălcarea prevederilor legilor fondului funciar şi anume, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite în baza legii la asemenea reconstituiri sau constituiri, inclusiv în favoarea unor persoane care nu au avut niciodată teren în proprietate predat la C.A.P., la stat, care nu au moştenit asemenea terenuri în favoarea altor persoane asupra vechilor amplasamente ale foştilor proprietari solicitate de către aceştia în termen legal.
În baza art. 13 din Legea nr. 18/1991 modificată şi completată, calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor, a hotărârii judecătoreşti definitive, iar în lipsa acestora, prin orice probe care atestă acceptarea moştenirii, astfel încât moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, în condiţiile în care terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor, fiind consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei, caz în care titlul de proprietate se emite cu privire la suprafaţa de teren determinată pe numele tuturor moştenitorilor, urmând ca aceştia să probeze potrivit dreptului comun.
Doctrina si jurisprudenţa au stabilit că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să aibă dreptul de a culege total sau parţial moştenirea lăsată de o persoana fizică decedată, este necesar ca acea persoana să aibă chemare la moştenire fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct, caz în care, în ceea ce priveşte moştenirea testamentară, dreptul de moştenire apare nu numai ca o aptitudine abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă, adică, cei care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.
Aşadar, din analiza probelor administrate în cauza, rezultă că defunctul D.S.G. - decedat la 24 octombrie 1984 a figurat înscris in timpul vieţii, cu terenuri de 1,25 ha situate in Băicoi, în perioada 1959-1961, terenuri cu care s-a înscris în C.A.P., însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, numita D.L., soţia defunctului şi pârâtul D.D., fiul acestuia au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au aparţinut defunctului D.S.G., preluate de către stat, C.A.P., anterior anului 1962, motiv pentru care, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numitei D.L. şi paratului D.D. în calitate de moştenitori legali ai defunctului asupra terenurilor de 1,25 ha situate în Băicoi, din care 8500 mp intravilan.
Pe de alta parte, potrivit probelor administrate în cauza, de pe urma defunctei D.L. au rămas ca moştenitori legali pârâţii persoane fizice în calitate de copii, precum şi reclamantul, paratul D.C.D., în calitate de nepoţi de fiu, venind la succesiunea defunctei prin retransmitere în urma decesului tatălui lor D.G.G., intervenit la 26 iulie 2003.
Ca atare, atât timp cât defunctul D.S.G., bunicul reclamantului a deţinut în timpul vieţii terenurile de 1,25 ha, terenuri preluate de către C.A.P. în anul 1961, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, în termenul prevăzut de lege, au formulat efectiv cereri de reconstituire pentru terenurile ce au aparţinut defunctului, prevalându-se de vocaţia lor succesorală concretă la moştenirea defunctului, numita D.L. şi pârâtul D.D., înseamnă că odată cu formularea cererilor de reconstituire, au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii defunctului în temeiul legilor fondului funciar si au acceptat expres moştenirea acestuia, numai D.L., soţia supravieţuitoare şi D.D., fiul şi, nicidecum şi celelalte persoane care, deşi aveau vocaţie succesorală concretă la moştenirea defunctului cu privire la terenurile ce au făcut obiectul legilor fondului funciar, nu au formulat asemenea cereri şi deci, nu şi-au manifestat voinţa de a accepta moştenirea defunctului cu privire la reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Nu există nici o dovadă la dosar care să ateste ca tatăl reclamantului D.G.G. aflat în viaţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la terenurile ce au aparţinut defunctului D.S.G., iar lipsa unei asemenea cereri din partea tatălui reclamantului, atestă refuzul acestuia de a accepta succesiunea defunctului şi de a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor ce au aparţinut defunctului D.S.G., de a i se emite titlu de proprietate.
În realitate, la momentul intrării in vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea dreptul să formuleze cerere de reconstituire şi să accepte succesiunea bunicului său, în condiţiile în care nu avea vocaţie succesorală concretă la moştenirea acestuia, datorită faptului că tatăl său D.G.G. care avea o asemenea vocaţie era în viaţă, acesta fiind singurul care putea să dispună dacă formulează cerere de reconstituire sau nu, dacă accepta succesiunea tatălui său cu privire la terenurile în litigiu şi, nicidecum reclamantul.
De altfel, dispoziţiile art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991, stabilesc clar obligativitatea reconstituirii şi emiterii titlului de proprietate pe numele moştenitorilor fostului proprietar-decedat la data intrării in vigoare a legilor fondului funciar, care au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii o data cu cererea de reconstituire formulată înăuntrul termenului prevăzut de lege, în raport de terenurile preluate de către stat, C.A.P., abuziv şi nicidecum pe numele fiecărui moştenitor cu vocaţie succesorală concretă şi care nu au formulat cerere de reconstituire.
Mai mult chiar, însuşi tatăl reclamantului D.G.G., prin neformularea cererii de reconstituire, a stat în pasivitate şi nu a înţeles sa-şi valorifice drepturile recunoscute in favoarea sa de către legile fondului funciar, motiv pentru care reclamantul nu poate invoca culpa autorului său în neacceptarea succesiunii şi chiar a lui însuşi, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, după decesul autorului său pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate şi emiterea titlului asupra terenului de 1,25 ha reconstituit iniţial persoanelor care au formulat cereri de reconstituire.
Nu există nici o dispoziţie în cuprinsul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005, care să instituie în favoarea persoanelor fizice sau juridice, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de către stat, C.A.P., de la sine, ci, dimpotrivă, pentru a opera o asemenea reconstituire este necesară formularea unei cereri în temeiul căreia, persoana interesata trebuie să-şi manifeste expres voinţa de a beneficia de o asemenea reconstituire, de a accepta calitatea sa de moştenitoare, de a o dovedi, ceea ce insă, în speţă, nu a existat în ceea ce-l priveşte pe tatăl reclamantului.
Faptul că în cuprinsul registrului de intrare ieşire din 1991, figurează reclamantul că ar fi formulat cereri în temeiul cărora ar fi solicitat terenuri şi că a introdus cereri pentru emiterea titlului de proprietate, înscrierea sa în cadrul acestuia în cursul anului 2008, nu înseamnă în mod automat ca reclamantul şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea defunctului D.S.G. şi că ar avea dreptul la reconstituire în temeiul legilor fondului funciar, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, reclamantul nu avea vocaţie succesorala concreta la moştenirea bunicului său, neputând să vină la succesiune, să o culeagă efectiv atât timp cât tatăl său, care avea o asemenea vocaţie şi deci, eventual calitatea de moştenitor, era în viaţă, fiind singurul care avea dreptul să formuleze cerere de reconstituire, cerere pe care în realitate nu a formulat-o, neacceptând deci, succesiunea defunctului.
Or, în condiţiile în care tatăl reclamantului nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, neacceptând succesiunea defunctului D.S.G., iar titlul de proprietate a fost emis pe numele persoanelor care au formulat cerere de reconstituire şi au acceptat succesiunea defunctului cu privire la terenurile de 1,25 ha preluate abuziv, înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 18/1991, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde desfiinţarea titlului de proprietate, a procesului-verbal de punere în posesie şi includerea sa în cuprinsul acestora, întrucât aceste acte au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legilor fondului funciar cu privire la reconstituire, iar reclamantul nu poate solicita reconstituirea oricând, un asemenea drept nefiind imprescriptibil.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatând ca titlul de proprietate a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 8-13, art. 39 din Legea nr. 18/1991 modificată, art. 16 din Legea nr. 1/2000, iar în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la amplasamentul unor terenuri, modificarea acestora, o asemenea cerere vizează o stare de fapt şi nicidecum de drept, urmărindu-se în realitate schimbarea amplasamentului unor terenuri, ceea ce este inadmisibil.
Susţinerile reclamantului în sensul că în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., i s-a încălcat dreptul elementar la moştenire de pe urma defunctei D.L., atât timp cât instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura, înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia, inclusiv obiectul dosarului privind anularea titlului de proprietate nu pot fi avute in vedere întrucât nu a existat nici o încălcare a unui drept al reclamantului.
În cauză, se pune în discuţie însuşi dreptul reclamantului, al tatălui său la reconstituire, de pe urma defunctului D.S.G. şi nicidecum dreptul la succesiunea defunctei care excede cauzei.
De fapt, dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vizează strict acte procedurale propriu-zise, sancţiune ce poate să intervină în cazul nerespectării normelor procedurale la momentul întocmirii actelor de procedura şi nicidecum dreptul reclamantului la reconstituire asupra terenurilor în litigiu, ce au aparţinut paratului D.S.G.
Afirmaţiile reclamantului în sensul că în baza art. 969 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul nu poate sa treacă peste termenii conveniţi de părţi, fiind interpretat greşit actul de voinţa prin denaturarea înţelesului lămurit al acestuia, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea, aplicarea greşită a legii, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin neacordarea dreptului său, din partea autoarei sale D.L. sunt irelevante deoarece, în speţă, nu se analizează existenta unei convenţii, ci, pur şi simplu în ce măsură reclamantul poate să solicite sau nu desfiinţarea titlului de proprietate. În realitate nu a existat nici o interpretare eronata a actului, sentinţa având la baza situaţia de fapt şi de drept, reală, dedusă judecăţii, pe baza probelor administrate, neputând fi soluţionată cauza în raport de dorinţele pur subiective ale reclamantului.
Motivele invocate de către reclamant conform cărora autoarea sa D.L. a deţinut terenurile de 4000 mp, 2625 mp, neexistând nici un act notarial prin care să-i fi lăsat moştenirea lui D.D. şi că există la dosar dovezi concludente ce atestă realitatea constând în acţiunea privind anularea titlului de proprietate sunt neîntemeiate întrucât în speţă, împrejurările sus-menţionate exced cauzei, nepunându-se în discuţie succesiunea defunctei D.L., ci, modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate, de emitere a titlului în conformitate cu Legea nr. 18/1991.
Instanţa a lipsa oricărei cereri din partea tatălui reclamantului de reconstituire, nefiind suficienta in acest sens calitatea de moştenitor a reclamantului, de pe urma defunctei D.L., calitate dobândită ulterior expirării termenului prevăzut de Legea nr. 18/1991 pentru formularea cererii de reconstituire în urma decesului tatălui său, culegând succesiunea defunctei prin retransmitere, de la 26 iulie 2003.
Criticile invocate de către reclamant în sensul că cererea formulată de bunica sa, nesemnată în formă autentică, fiind o copie xerox, nu constituie un drept în favoarea lui D.D., ci, al tuturor moştenitorilor ce nu au fost înştiinţaţi, neexistând cadastru înregistrat, ci, doar o schemă fără număr de înregistrare sunt nefondate deoarece nu era necesară formularea cererii de reconstituire în forma autentică, ci, olografa, iar în speţă, nu există nici o dovada la dosar privind formularea cererii de reconstituire în favoarea tuturor moştenitorilor.
De fapt, nu exista nici o dispoziţie legală inserată în cuprinsul legilor fondului funciar care să instituie obligaţia în sarcina persoanelor care solicită reconstituirea, să menţioneze toate persoanele cu vocaţie succesorala concretă la moştenirea unei persoane, să le înştiinţeze, ci, dimpotrivă, orice cerere se formulează în nume propriu, în interesul personal al solicitantului şi nicidecum al unor terţe persoane.
Apărările invocate de către reclamant în sensul că procesul-verbal de punere în posesie nu a fost înregistrat legal, fiind predat pur şi simplu pârâtului D.D. care a formulat cererea în numele tuturor moştenitorilor, la 23 iulie 2008, fără acordul acestora, menţionându-se eronat în titlul de proprietate nr. 41 în loc de nr. 40, vizând un imobil ce aparţine unei terţe persoane nu au relevanţă în cauză întrucât nu există nici o dovada la dosar că pârâtul D.D. ar fi formulat cerere de reconstituire în favoarea altor persoane, ci, dimpotrivă, numai în interesul său strict personal, iar în speţă, nu se analizează împrejurările sus-menţionate care exced obiectului acţiunii, fiind simple stări de fapt, neconfirmate de probele din dosar.
Aspectele invocate de către reclamant în sensul că se impune introducerea terţei persoane în cauză, mai ales că tatăl său D.G. a fost inclus în titlul de proprietate, beneficiind de calitatea de moştenitor de pe urma autoarei sale şi că se impune anularea titlului de proprietate, sunt lipsite de orice fundament deoarece nu exista nici o dovada privind necesitatea introducerii în cauză a unei terţe persoane, iar titlul de proprietate a fost emis pe numele fostului proprietar de la care s-au preluat terenurile, adică de la bunicul reclamantului şi nicidecum de la tatăl acestuia, titlu eliberat corect pe numele moştenitorilor acceptanţi ai fostului proprietar.
Pretenţia reclamantului privind exonerarea sa de plata unor sume de bani ce nu corespund adevărului este nejustificată în condiţiile în care reclamantul a fost obligat legal la plata cheltuielilor de judecată suportate de unii dintre pârâţi atât timp cât cererile acestuia au fost neîntemeiate, fiind în culpa procesuala în ceea ce priveşte declanşarea litigiului.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecata către intimatul D.C.D., reprezentând onorariu avocat şi la 700 lei cheltuieli de judecata către intimaţii P.V., I.E., D.D., D.I., reprezentând onorariu avocat.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant în ceea ce o priveşte pe procuratoarea reclamantului, întrucât aceasta are dreptul să îl reprezinte pe reclamant în fata instanţei de recurs, datorită mandatului acordat de către acesta în baza unei procuri speciale.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs susţinând că cererea nu este semnată de bunica întrucât aceasta era analfabetă, că nu au fost anunţaţi toţi moştenitorii de drept în termen de 15 zile, că nu există cadastru, că nu s-au efectuat expertize topometrice, situaţie în care solicită încuviinţarea probei cu expertiză pentru a fi măsurate toate suprafeţele de teren ce au aparţinut bunicii sale.
S-a mai susţinut că i-a fost încălcat "cel mai elementar drept de proprietate", că s-au ignorat probele din dosar, învederându-se că nimeni nu are dreptul să-i încalce dreptul de proprietate, urmând ca instanţa să verifice că este nepot şi nu străin de moştenire.
A precizat că la Camera III C.E.D.O. se judecă „dosarul său„ solicitând ca cei doi avocaţi ai părţilor adverse să-i prezinte" actul de înfiinţare al baroului", arătând că procuratoarea sa are" pregătire C.E.D.O. despre drepturile omului şi drepturile în detenţie".
Prin Decizia nr. 360 din 26 aprilie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins recursul ca inadmisibil, a obligat recurentul să plătească intimaţilor D.D. şi D.I. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată şi intimatului D.C. suma de 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit art. 299 C. proc. civ. sunt susceptibile a fi atacate cu recurs hotărârile pronunţate în apel şi hotărârile date în primă instanţă fără drept de apel.
Potrivit pct. 4 al art. 377 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile date în recurs reprezintă hotărâri irevocabile, situaţie în care din coroborarea acestui text de lege cu dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. se observă că sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii recursului cu consecinţa stingerii dreptului la această cale odată ce a fost exercitată.
În considerarea acestor argumente, în raport de dispoziţiile expuse de art. 299 şi art. 377 alin. (2) C. proc. civ., rezultă cu putere de evidenţă că posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Pornind de la acest raţionament juridic instanţa a reţinut că în prezenta cauză recurentul-reclamant a declarat un nou recurs împotriva unei decizii prin care un alt recurs declarat de aceeaşi parte îi fusese respins ca nefondat de o instanţă constituită conform dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească şi art. 5 din titlul XII din Legea nr. 247/2005.
În acest context recurentul a înţeles să exercite calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, Decizia nr. 1688 pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 17 noiembrie 2009 situaţie în care în raport de dispoziţiile art. 299 coroborate cu art. 377 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac exercitată este inadmisibilă, legiuitorul român neacordând posibilitatea formulării unui recurs împotriva unei hotărâri irevocabile.
Aprecierea ca inadmisibilă a prezentei căi de atac nu este de natură să aducă atingere principiului dreptului de acces liber la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, drept pe care recurentul în prezenta cauză l-a exercitat efectiv atât prin supunerea pretenţiilor sale examinării realizată de o instanţă de judecată cât şi ulterior prin exercitarea şi soluţionarea căii sale de atac de către o altă instanţă de judecată (Tribunalul Prahova).
Împrejurarea că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, Legea nr. 247/2005 prin care a stabilit că împotriva hotărârilor pronunţate în litigiile funciare nu se poate exercita decât calea de atac a recursului, nu este de natură să încalce dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. care statuează constant în jurisprudenţa sa că dreptul de acces la justiţie nu este absolut, fiind susceptibil de limitări implicite prin legislaţia naţională, statele dispunând în acest sens de posibilitatea aprecierii.
Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei acestui drept îl reprezintă principiul unicităţii raporturilor juridice care implică printre alte consecinţe că o soluţie definitivă şi irevocabilă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
În baza art. 274 C. proc. civ. s-a reţinut culpa procesuală a reclamantului, care a fost obligat la cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat prezentul recurs înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 mai 2010.
Recursul, intitulat „recurs în interesul legii", este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 302 şi 303 C. proc. civ., arătându-se că cererea bunicii nu este semnată, cererea adresată Prefectului Prahova formulată de D.D. este făcută în numele tuturor rudelor, semnată doar de acesta, solicită se observe că titlul de proprietate a fost emis în 2008 şi semnat de unchi. Solicită de asemenea să se analizeze ce legătură este între cele două cereri, una a bunicii, iar cealaltă a unchiului. Se mai susţine că instituţia prefectului era obligată legal ca în termenul de 15 zile să înştiinţeze toate rudele pentru a ridica şi semna titlul de proprietate. Cererea unchiului „se referă doar la o suprafaţă de teren pentru a fi cultivată în anul 1991", neavând legătură cu titlul emis în anul 2008. Motivul admiterii apelului este că sunt contradicţii între cererile formulate şi suprafeţele de teren. Se mai arată că nu există cadastru, că suprafeţele de teren nu sunt identificate. Titlul de proprietate este întocmit pe Str. Carpaţi acolo unde bunica reclamantului a trăit şi a murit, lăsând moştenire tatălui acestuia, care a întreţinut-o şi înmormântat-o pe antecesoare, iar reclamantul sprijinindu-şi tatăl în acest sens, acum solicitându-şi cota de moştenire. Arată că figurează în anexa adresei din 6 aprilie 2009 a Primăriei oraşului Băicoi.
În termenul din 3 februarie 2011 Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 299 şi 377 alin. (2) C. proc. civ.
Fată de excepţia invocata din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare pentru următoarele considerente:
În raport de dispoziţiile imperative ale art. 329 C. proc. civ., care prevăd limitativ condiţiile în care se promovează recursul în interesul legii, Înalta Curte califică prezenta cale de atac drept recurs.
Analizând recursul se constată că este inadmisibil.
Potrivit art. 299 C. proc. civ. hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Cum hotărârea recurată de reclamant nu face parte din categoriile enunţate, ci este o decizie dată de o instanţă de recurs şi care în temeiul legii constituie o hotărâre irevocabilă, prin care s-a soluţionat recursul reclamantului este evident că o atare decizie nu poate forma obiect al unui nou recurs.
Una din regulile care cârmuiesc exerciţiul căilor de atac este şi aceea a unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac. Cum dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin chiar exerciţiul lui, reclamantul nu poate folosi de mai multe ori calea de atac a recursului împotriva aceleiaşi hotărâri şi deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Faţă de cele ce preced recursul a fost respins ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul D.I.A. împotriva deciziei civile nr. 360 din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 810/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 806/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
