ICCJ. Decizia nr. 8172/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8172/2011
Dosar nr.2839/117/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 673 din 27 octombrie 2009 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.I. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafaţă de 944 mp din imobilul în scris în CF Cluj X în suprafaţă de 2245 mp, a dispus sistarea stării de indiviziune asupra acestui imobil, a atribuit reclamantei în compensare suprafaţa de 702 mp din imobilele înscrise în CF Cluj Y şi Z, iar pentru diferenţa de teren nerestituită în natură în suprafaţă de 64 mp a stabilit îndreptăţirea reclamantei la despăgubiri băneşti ţinând cont de valoarea de circulaţie de 125 euro/mp, condiţionat de restituirea reactualizată a despăgubirilor primite de reclamantă şi antecesoarea sa la momentul exproprierii terenului în suprafaţă de 1710 mp. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi a respins acţiunea faţă de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca. Pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1750 RON către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, precum şi faptul că din expertiza topografică administrată în cauză a rezultat că suprafaţa de 943 mp din imobilul în scris iniţial în CF XX Cluj estre liberă şi poate fi restituită în natură. Pentru terenurile ce nu au putut fi restituite în natură a reţinut că în speţă s-a făcut dovada deţinerii de către pârâţi a unor suprafeţe libere şi disponibile ce pot fi acordate în compensare. Pentru terenul de 64 mp a stabilit că nu se poate acorda un alt bun în compensare, astfel încât pentru această suprafaţă se vor stabili despăgubiri băneşti.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 16/A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie. Admiţând apelul, Curtea a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a terenului în suprafaţă de 836 mp conform variantei I A din raportul de expertiză întocmit şi completat de expertul M.M.T. şi a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri băneşti pentru diferenţa de teren de 644,4 mp, ce nu poate fi restituită în natură, ţinând cont de valoarea de circulaţie a terenului de 125 euro/mp. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat apelanţii-pârâţi la 2150 RON cheltuieli de judecată parţiale în apel, către reclamantă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, a dispoziţiilor art. 4 cu referire la calitatea reclamantei B.I. de unică moştenitoare a autoarei sale I.B., a dispoziţiilor art. 11 şi 12 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din HG nr. 250/2007. De asemenea, a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură numai a suprafeţei de 836 mp, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză, conform cotei sale de proprietate de ½ din imobil, ţinând seama şi de suprafaţa de teren înstrăinată unor terţi, vânzare ce a fost validată prin Sentinţa civilă nr. 8597/2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca. Pentru diferenţa de teren de 644,4 mp a constatat că reclamantei nu i se poate atribui teren în compensare, deoarece la nivelul Municipiului Cluj-Napoca nu există bunuri ori servicii susceptibile de a fi oferite în compensare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.
Prin recursul său, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul acordării în compensare a terenului de 702 mp, potrivit identificării făcute la instanţa de fond de expert F.F. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că terenul solicitat a fi atribuit în compensare este proprietatea Statului Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, este liber de construcţii şi servituţi legale, nefiind afectat de planuri de sistematizare, astfel că este obligatorie aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. În mod greşit instanţa de apel a ţinut cont de o adresă emisă de Primăria Cluj-Napoca, deşi nu este parte în dosar. Cum notificarea a fost soluţionată de instanţă, aceasta este îndreptăţită să identifice bunuri sau servicii posibile de acordat în compensare, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada existenţei unui amplasament alipit de terenul revendicat, care are aceleaşi caracteristici şi asupra căruia nu s-a făcut niciun act de administrare până în prezent. Unitatea administrativ-teritorială are obligaţia de a identifica imobilele libere ce pot fi oferite în compensare, iar instanţa trebuie să cenzureze neîndeplinirea acestei obligaţii legale, nefiind vorba despre o obligaţie de mijloace, ci de una de rezultat.
Pârâţii, formulând două cereri de recurs cu conţinut identic, au solicitat modificarea deciziei atacate, admiterea în întregime a apelului şi respingerea acţiunii introduse de reclamantă. Recursurile pârâţilor nu au fost motivate în drept.
În motivarea acestora, au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că terenul de 836 mp este liber, deoarece se află într-o zonă total sistematizată, iar parcela de 733 mp din suprafaţa revendicată este ocupată de construcţii, trotuare, alei şi spaţiu verde aferente blocurilor de locuinţe, astfel încât nu poate fi restituită în natură. De asemenea, au susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 114/2007 referitoare la normele de protecţie a mediului. De asemenea, au criticat Decizia atacată sub aspectul greşitei obligări la plata cheltuielilor de judecată, în absenţa unei culpe procesuale.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge,pentru considerentele ce succed:
În aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţi, invocată de reclamantă, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor.
Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate de recurenţii-pârâţi, chiar dacă acestea nu au fost motivate în drept, Înalta Curte constată că ele vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, a dispoziţiilor OUG nr. 114/2007, respectiv ale art. 274 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul reclamantei se va privi ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, faţă de neacordarea în compensare a terenului de 702 mp, în temeiul unui înscris emanând de la o instituţie care nu este parte în proces, nu poate fi primită.
Art. 26 din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia deţinătorului imobilului sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării să acorde persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii, sau să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, dacă restituirea în natură nu este posibilă.
Recurenta-reclamantă critică, în fapt, o probă în raport de care s-a stabilit situaţia de fapt, respectiv faptul că nu există terenuri ce pot fi date în compensare.
Pentru verificarea legalităţii deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, şi care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Prin urmare, instanţa de recurs poate doar să verifice modul în care, la situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele legale incidente.
În acelaşi timp, împrejurarea că instanţa a avut în vedere un înscris ce emană de la o instituţie care nu este parte în proces, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate.
În executarea obligaţiei legale de a propune acordarea de bunuri în compensare a fost adoptată HG nr. 250/2007 care stabileşte, în art. 1 alin. (5) din Capitolul II că primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Cum obligaţia legală de identificare a bunurilor ce pot fi acordate în compensare revine primarului, este firesc ca relaţiile în legătură cu aceste bunuri să fie comunicate de instituţia vizată de textul de lege.
Nici critica referitoare la faptul că existenţa sau inexistenţa la nivelul unei localităţi de bunuri ce pot fi oferite în compensare trebuie cenzurată de instanţa de judecată, nu poate fi primită.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv."
Acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii este stabilită ca o obligaţie a entităţii învestite, însă o astfel de reparaţie nu depinde numai de voinţa persoanei juridice notificate, ci şi de existenţa în patrimoniul entităţii respective a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare.
Aşadar, instanţa de recurs poate verifica modul în care aceste dispoziţii legale au fost respectate de instanţa de apel, fără a putea cenzura modul de întocmire a tabelelor ce cuprind bunurile ori serviciile ce pot fi oferite în compensare.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului Înalta Curte constată că Primăria municipiului Cluj-Napoca a comunicat instanţei de apel (Adresa din 30 martie 2009) că nu deţine bunuri sau servicii disponibile care să poată fi acordate în compensare persoanelor care au depus cereri în baza Legii nr. 10/2001, ataşând procesul-verbal şi anunţul afişat pentru luna martie 2010.
În raport de aceste înscrisuri, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale invocate.
Soluţionarea pe fond a notificărilor, considerată atribut al instanţei, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, prin Decizia XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nu poate însemna că instanţa de judecată are şi atributul de a identifica bunurile ori serviciile ce pot fi oferite în compensare, atâta vreme cât legea stabileşte, în mod clar, instituţia căreia îi revine această obligaţie.
Nici criticile formulate de recurenţii-pârâţi nu pot fi primite.
Mai întâi, Înalta Curte constată că pârâtul Municipiul Cluj-Napoca nu a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, de aceea recursul promovat de acest pârât, omisso medio nu poate fi analizat. Cum motivele de recurs formulate sunt însă, comune pentru toţi pârâţii, instanţa se va referi în cuprinsul deciziei la recursurile declarate de pârâţi.
Invocând dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pârâţii au susţinut că terenul restituit în natură nu este liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică.
Sintagma „amenajări de utilitate publică" este definită în dispoziţiile art. 10 pct. 3 din HG nr. 250/2007, reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, respectiv căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit etc.
Procedând la verificarea existenţei unor asemenea amenajări, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize judiciare topografice, prin care s-a identificat o suprafaţă de teren liberă, totalizând 836 mp, compusă din două parcele de 579 mp şi, respectiv, 257 mp. Expertul M.M.T. a stabilit că terenul de 579 mp este teren viran, iar suprafaţa de 257 mp se află în incinta folosită în prezent de mandatarul reclamantei, fără a fi cuprinsă în actele de proprietate deţinute de acesta.
Critica referitoare la imposibilitatea restituirii în natură este formulată în termeni generali, fără a se afirma că acest teren ar fi necesar bunei funcţionări a ansamblului rezidenţial din zonă (fapt contrazis de probele administrate). Pârâţii se mărginesc a susţine că terenul se integrează în obiectivul exproprierii, pentru care a fost preluat şi că este necesar ca instanţa să analizeze situaţia juridică a imobilelor şi în raport de OUG nr. 114/2007 de modificare a OUG nr. 195/2005 şi de Legea nr. 24/2007, respectiv de normele de protecţie a mediului.
Cerinţa motivării recursului prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impune indicarea concretă a dispoziţiei legale încălcate, precum şi dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat. Or, recurenţii-pârâţi nu au înţeles să indice în ce constă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de mediu. O asemenea critică generică nu poate fi analizată de instanţa de recurs, deoarece echivalează cu o nemotivare a recursului.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţi, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţi, invocată de recurenta-reclamantă.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.I. şi pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva Deciziei nr. 16A din 16 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8170/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8169/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
