ICCJ. Decizia nr. 8178/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8178/2011
Dosar nr.21157/3/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 40 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă acţiunea reclamanţilor G.M., R.N., M.P., S.M., S.F.G. şi S.A. faţă de pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC A.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi ca neîntemeiată faţă de pârâta SC P. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că imobilul a cărui restituire se solicită se află în prezent în incinta pârâtei SC P. SA, făcând parte dintr-o suprafaţă mai mare ce a făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. X/1998. De aceea, numai această societate are calitate procesuală pasivă. Tribunalul a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor, dar a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., are a se pronunţa numai asupra cererii de restituire în natură a bunului. Cum din expertiza efectuată în cauză a rezultat că terenul este afectat de trotuar, spaţii verzi, parcare, conductă de gaze şi apă şi nu poate fi restituit în natură, instanţa de fond a respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia nr. 729A din 13 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat pârâta SC O.M.V.P. SA să le acorde acestora despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin cererea introductivă reclamanţii au înţeles să solicite unităţii deţinătoare, învestită prin notificare, să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării. Pentru ipoteza nerespectării acestui termen, în condiţiile stipulate prin Decizia nr. XX/2007, instanţele au competenţa de a analiza fondul cererii şi a dispune asupra acesteia. A stabilit că, în egală măsură, sunt aplicabile şi dispoziţiile Deciziei LII/2007 a Înaltei Curţi, potrivit căreia în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 notificările care nu erau soluţionate la data intrării în vigoare a acestui act normativ urmează a fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor. În mod corect instanţa de fond a apreciat asupra calităţii de unitate deţinătoare a intimatei-pârâte SC O.M.V.P. SA care, în condiţiile art. 1 şi ale art. 25 - 27 din Legea nr. 10/2001 avea obligaţia de a soluţiona notificarea reclamanţilor în termenul prevăzut în acest sens. În acest context, este lipsită de relevanţă juridică susţinerea intimatei în sensul imposibilităţii soluţionării notificării în condiţiile în care Municipiul Bucureşti nu i-a înaintat documentaţia necesară.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC O.M.V.P. SA, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi respingerii acţiunii în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care Primăria municipiului Bucureşti nu s-a conformat obligaţiei instituite de art. 25 coroborat cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, de a-i transmite dosarul aferent Notificării din 8 noiembrie 2001. De aceea nu se poate reţine o culpă a SC O.M.V.P. SA, singura care a dat dovadă de rea-credinţă fiind Primăria municipiului Bucureşti. Pârâta se afla în imposibilitate de a soluţiona notificarea, dovada în acest sens constituind-o inexistenţa la dosarul cauzei a unei adrese de înaintare a dosarului, precum şi faptul că nici în prezent nu se află în posesia acestui dosar.
De asemenea, a criticat Decizia atacată apreciind că în mod nejustificat instanţa de apel a schimbat cadrul procesual, dispunând acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deşi aceştia au solicitat doar restituirea în natură a imobilului.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Critica privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită.
În speţă, faţă de motivele invocate în susţinerea acestei excepţii, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă, de fapt, lipsa propriei culpe în nesoluţionarea notificării formulate de reclamanţi.
Inadmisibilitatea unei cereri poate fi invocată în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces ori care nu este prevăzută de lege, sau la care nu se poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Lipsa culpei recurentei-pârâte, datorate faptului că Primăria municipiului Bucureşti nu i-a transmis dosarul aferent notificării formulate de reclamanţi, nu poate avea consecinţa respingerii acţiunii introduse tocmai ca urmare a faptului că entitatea învestită cu soluţionarea acestei notificări nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au urmat procedura Legii nr. 10/2001, depunând notificare în termenul legal, prin care au solicitat restituirea terenului în suprafaţă de 480 mp situat în str. C.
Ca urmare a nesoluţionării acestei notificări, la 3 octombrie 2005 reclamanţii au introdus la Tribunalul Bucureşti acţiunea întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, invocând tocmai depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 (în prezent art. 25) din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, parcurgerea procedurii administrative şi nefinalizarea acesteia prin emiterea unei decizii/dispoziţii motivate, îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să recurgă la calea acţiunii în justiţie.
Niciuna din instanţe nu a reţinut culpa pârâtei SC O.M.V.P. SA în nesoluţionarea notificării, ci doar obligaţia acesteia, în calitate de persoană juridică deţinătoare a bunului, de soluţionare a cererii reclamanţilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această calitate nu a fost, de altfel, contestată de recurenta-pârâtă.
Îndeplinirea obligaţiei de soluţionare a notificării este, în mod evident, afectată de condiţia transmiterii de către Primăria municipiului Bucureşti a notificării şi a actelor doveditoare depuse.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată împrejurarea că, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 3 octombrie 2005, pârâta a avut cunoştinţă de existenţa notificării privind bunul care se afla în patrimoniul său.
Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, are calitatea de entitate deţinătoare şi are obligaţia de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii acea entitate cu personalitate juridică ce are imobilul în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care acest bun i-a intrat în patrimoniu.
De asemenea, art. 91 pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 explică sintagma „indiferent în posesia cui se află", folosită în art. 9 din lege, în sensul că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului, iar pe de altă parte semnifică stabilirea momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, cu referire la cel care deţinea bunul la data intrării în vigoare a legii.
Pârâta nu a făcut niciun demers cu privire la transmiterea dosarului privind notificarea formulată de reclamanţi, mulţumindu-se să invoce lipsa culpei sale şi imposibilitatea de a soluţiona cererea de restituire, deşi de la data introducerii acţiunii au trecut şase ani.
Nici critica referitoare la schimbarea în apel a cadrului procesual prin acordarea în favoarea reclamanţilor de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu poate fi primită.
Prin Sentinţa civilă nr. 4692 din 23 martie 2009 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de precizarea de acţiune făcută de reclamanţi la 23 martie 2009, reţinând că acţiunea adresată instanţei de judecată este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin cererea precizatoare reclamanţii au învederat instanţei că înţeleg să solicite soluţionarea pe fond a notificării.
Decizia invocată stabileşte că atunci când unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită de art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii în termenul de 60 de zile instituit de lege, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă cererea de restituire în natură este sau nu întemeiată.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Faţă de aceste argumente şi având în vedere precizarea de acţiune formulată de reclamanţi în faţa judecătoriei, se constată că nu a avut loc o schimbare a cadrului procesual în apel, aşa cum greşit susţine recurenta-pârâtă, ci o soluţionare a cererii în limitele stabilite prin actul de învestire a instanţei şi în raport de efectele obligatorii ale deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii.
Pentru considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V.P. SA împotriva Deciziei nr. 729 A din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8176/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8170/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
