ICCJ. Decizia nr. 8174/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8174/2011
Dosar nr.10054/3/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A.M.D. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 350 mp situat în Bucureşti Str. A.P., iar în subsidiar, să-i acorde despăgubiri în echivalent conform Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 443 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să acorde reclamantului despăgubiri prin echivalent potrivit art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru cota parte de 5/6 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 350 mp situat la adresa mai sus menţionată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptăţite persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum şi moştenitorii persoane fizice îndreptăţite.
Contestatorul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, imobilul situat în Bucureşti, Str. A.P., a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov la data de 23 august 1943 şi transcris la 27 septembrie 1946 de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, contract în baza căruia autoarea reclamantului, A.E., în calitate de cumpărătoare, a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 5/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat anterior, compus din construcţie şi terenul în suprafaţa totală de 350 mp.
Conform certificatului de moştenitor din 30 octombrie 1984 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, reclamantul în calitate de fiu al defunctei A.E., este unic moştenitor al imobilului care face obiectul prezentului litigiu.
Imobilul situat în Bucureşti, Str. A.P. a trecut abuziv în proprietatea statului conform Decretului de expropriere nr. 223/1974 fiind preluat de la reclamantul A.M.D.
Astfel, prin Decizia nr. 875 din 4 mai 1988 a C.P.M.B. s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a construcţiei situată în Bucureşti, Str. A.P. şi trecerea fără plată în proprietatea statului a suprafeţei de teren de 360 mp aferentă construcţiei.
Având în vedere faptul că unitatea deţinătoare, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti nu a respectat obligaţiile instituite prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa în termen de 60 de zile asupra notificării reclamantului, tribunalul a dat eficienţă juridică Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 de admitere a recursului în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei tribunalul a reţinut faptul că restituirea în natură a terenului nu este posibilă, acesta fiind afectat în momentul de faţă de elemente utilitate publică şi de construcţii.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia nr. 26/A din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Răspunzând criticilor formulate de apelantul-pârât, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 2, art. 10 şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 cât şi a celor două decizii pronunţate în interesul legii şi care vizează materia procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Astfel, prima instanţă a analizat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, în accepţiunea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 precum şi situaţia juridică a imobilului, valabilitatea titlului statului, prin prisma dispoziţiilor art. 2 din aceeaşi lege, şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai reţinut şi că, nefiind soluţionată notificarea de către unitatea deţinătoare, se impune ca Tribunalul să procedeze la analiza fondului cauzei dedusă judecăţii în temeiul dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 deoarece refuzul acestei entităţi învestită de reclamant cu derularea procedurii administrative nu poate rămâne necenzurat.
Modalitatea de soluţionare a notificării este prevăzută însă de dispoziţiile art. 1, art. 7 precum şi ale Capitolului 2 din Legea nr. 10/2001 precum şi ale art. 1 din Legea nr. 247/2005, iar obligaţia de a soluţiona notificarea revine unităţii deţinătoare, astfel cum aceasta este definită prin aceleaşi dispoziţii legale, iar nu Comisiei la care face referire apelantul.
Aceasta din urmă va fi sesizată de către apelantul-pârât în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi ale Deciziei nr. LII/2007, astfel, că admiterea apelului doar pentru argumentele arătate în memoriul de apel, şi anume, faţă de modalitatea în care s-au precizat măsurile reparatorii, nu poate constitui decât o soluţie formală cu efecte imediate asupra duratei rezonabile a procedurii în curs, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a emis, nici până la momentul soluţionării prezentului apel, o decizie prin care să statueze asupra notificării formulate, în modalitatea prevăzută de dispoziţiile alineatului 2 al art. 1 din Legea nr. 247/2005, respectiv, de a propune acordarea măsurilor reparatorii dacă se aprecia că sunt îndeplinite cerinţele legii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că reclamantul nu a depus acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, în condiţiile Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, acte care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Reclamantul avea obligaţia să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului. Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Prin motivele de recurs, pârâtul invocă incidenţa art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi susţine că, în cauză, reclamantul nu a probat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
Prin urmare, deşi pot fi încadrate în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs întrucât ele nu au constituit, în prealabil, şi motive de apel în calea de atac exercitată de apelantul-pârât.
În ceea ce priveşte motivele de recurs vizând necesitatea prezentării unei dovezi din partea persoanei îndreptăţite în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilelor, Înalta Curte constată că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.
Or, cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unor critici de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei recurate, la dispoziţiile legale aplicate de instanţă, cu precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste prevederi legale.
Cât timp instanţa de apel nu şi-a întemeiat Decizia pronunţată pe dispoziţiile legale invocate prin motivele de recurs, criticile formulate în acest sens de recurent nu investesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 26A din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8173/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8176/2011. Civil → |
|---|
