ICCJ. Decizia nr. 8179/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8179/2011
Dosar nr.28468/3/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 421 A din 6 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi cultelor împotriva Sentinţei civile nr. 1088 din 12 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză a rezultat că prin Sentinţa penală nr. 318 din 10 martie 1989 a Judecătoriei Braşov s-a dispus confiscarea în favoarea Statului Român de la inculpatul A.B. a mai multor bunuri mobile proprietatea acestuia, între care şi cele 2 piese revendicate în prezenta acţiune. Aceste bunuri au fost predate în custodie Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, în prezent Muzeul Municipiului Bucureşti.
După graţierea faptei, reclamantului i-au fost restituite o parte din bunurile confiscate, nu şi cele menţionate în prezenta acţiune.
Conform raportului de expertiză, aceste bunuri au valoare de tezaur naţional, situaţie în care legea aplicabilă este Legea nr. 182/2000. Faţă de art. 6 alin. (3) din această lege, calitate procesuală pasivă în cauză are Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu Ministerul Finanţelor Publice.
Acţiunea a fost soluţionată corect şi pe fond pentru că, deşi bunurile au intrat în posesia Statului Român, la data revendicării nu se mai regăseau fizic la instituţia care le-a deţinut, în prezent Muzeul Municipiului Bucureşti. A fost dovedită fapta ilicită constând în preluarea ilegală de către stat a bunurilor mobile revendicate, existenţa prejudiciului determinat de lipsa unor valori patrimoniale în patrimoniul reclamantului, vinovăţia autorului, cauzată de nerespectarea obligaţiilor ce reveneau pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, precum şi legătura de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu.
2. Recursul
2.1. Motive
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a reţinut vădit eronat, printr-o analiză superficială şi chiar omisivă a materialului probator, că acţiunea în revendicare este fondată.
Instanţa de apel a reţinut vădit excesiv şi arbitrar, în absenţa oricărui mijloc de probă, că legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional este susţinută şi de faptul că această instituţie are în subordine pe pârâtul Muzeul Municipiului Bucureşti, cel ce a deţinut în fapt, la un moment dat, bunurile confiscate de la reclamant.
În cauză, faţă de materialul probator administrat, motivarea deciziei civile recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicţie între considerente şi dispozitiv în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, dar care nu se regăseşte întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.
În absenţa oricărui mijloc de probă instanţa de apel a constatat că bunurile revendicate nu au putut fi identificate, nefiind găsite, iar expertizarea s-a făcut numai ipotetic, instanţa acordând mai mult decât s-a cerut pentru că reclamantul îşi precizase valoarea obiectului acţiunii la 100.000 euro.
Reţinerea în considerente a faptului că pârâtul Muzeul Municipiului Bucureşti este în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional a condus la exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de conţinut şi imposibil de executat.
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu are calitate procesuală în cauză, nefiind deţinător de bunuri culturale mobile, aşa cum impune art. 99 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 182/2000. Reprezentarea statului trebuia făcută de Ministerul Finanţelor Publice, în sarcina acestuia incumbând măsura reparaţiei subsidiare prin echivalent.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Deşi recurentul şi-a întemeiat prima critică pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dezvoltarea motivului de recurs are la bază modul „vădit" eronat în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în primă instanţă. Or, prin asemenea critică este dedusă controlului judiciar netemeinicia hotărârii, lucru inadmisibil în recurs faţă de art. 304 C. proc. civ. care arată că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
Verificând, din oficiu, legalitatea hotărârii instanţei de apel sub aspectul motivării pe care se sprijină dispozitivul, Înalta Curte a apreciat că, dimpotrivă, hotărârea este temeinic motivată, judecătorul redactor structurând corect argumentele invocate de apelant în dezvoltarea criticilor împotriva sentinţei şi răspunzând pe larg acestor critici.
În al doilea rând, instanţele de fond nu au acordat mai mult decât s-a cerut. Împrejurarea că prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a preţuit valoarea bunurilor revendicate la suma de 100.000 euro, în respectarea cerinţelor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., iar instanţa a obligat la plata a 120.000 euro, nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Aceasta deoarece, după depunerea raportului de expertiză prin care cele două bunuri mobile au fost estimate la 120.000 euro reclamantul nu a formulat obiecţiuni, iar la termenul din 5 octombrie 2009, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea la despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, în reprezentarea Statului Român.
Astfel, de vreme ce instanţele de fond nu au dispus restituirea în natură a bunurilor confiscate din patrimoniul reclamantului nu sunt incidente prevederile art. 99 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, care obligă la restituire instituţiile deţinătoare.
Întrucât bunurile mobile ce formează obiectul litigiului nu au mai putut fi identificate în natură, instanţele de fond au făcut aplicarea şi interpretarea corectă a art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege conform cu care, Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil. Raporturile „interne" nu exclud reprezentarea în justiţie, iar pârâtul nu a contestat natura bunurilor care, conform raportului de expertiză, au „valoare de tezaur naţional". Prin urmare, executarea obligaţiei va fi făcută în numele Statului Român de Ministerul Culturii şi Cultelor.
În fine, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ. chiar dispunând obligarea la contravaloarea bunurilor revendicate. Dacă lucrul revendicat nu mai există în materialitatea sa, din cauze care exclud culpa proprietarului neposesor, revendicarea este convertită într-o acţiune în despăgubiri.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva Deciziei nr. 421 A din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8180/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8173/2011. Civil → |
|---|
