ICCJ. Decizia nr. 8180/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8180/2011
Dosar nr.8840/118/2010
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta A.R.C. Bucureşti a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Oraşul Constanţa reprezentat prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul-teren în suprafaţă de 1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp, situat la plaja Mamaia. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură.
În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Sentinţa civilă nr. 1690 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că a fost învestită de către reclamantă cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acţiunea a fost introdusă după ce a fost adoptată Legea nr. 501/2002, care a modificat OUG nr. 94/2000. Reclamanta nu a uzat de acest act normativ în termenul prevăzut de lege şi care a expirat la 25 ianuarie 2006, ci şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun.
În această situaţie devine prioritară aplicarea acestei legi, conform principiului „specialia generalibus derogant", astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008.
Prin urmare, în lumina prevederilor menţionate şi a deciziei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a analizat dacă reclamanta are un bun şi dacă dreptul său de a revendica acest bun nu a fost pierdut în mod iremediabil.
În speţă, dreptul reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care s-o îndreptăţească să invoce, în prezent, dreptul său sau o speranţă legitimă, drept care întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.
Reclamanta nu a folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 501/2002 privind aprobarea, cu modificări şi completări, a OUG nr. 94/2000, astfel că devin aplicabile prevederile din acest act normativ, potrivit cu care dreptul subiectiv la acţiune cu privire la revendicarea oricăror imobile de natura celor prevăzute de acest act normative se pierde. Acest text se coroborează şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Nu se poate susţine că reclamantei i se încalcă accesul liber la justiţie de vreme ce pretenţiile sale au fost analizate de către instanţa de fond în raport cu actele normative şi legislaţia statului în vigoare în materie de restituire a proprietăţilor preluate de către stat.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Reţinând că dreptul reclamantei de a cere recunoaşterea dreptului său s-a stins şi aceasta nu are un bun sau o speranţă legitimă în sensul Convenţiei, tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.R.C. Bucureşti, iar prin Decizia nr. 6/C din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Cererea cu care a fost învestită instanţa priveşte restituirea unei proprietăţi de cult religios, reglementată de Legea nr. 501/2002, ce a modificat şi completat OUG nr. 94/2000.
Această lege instituie o procedură administrativă de revendicare a bunurilor imobile aparţinând unui cult religios, ce trebuia declanşată într-un termen care a expirat la data de 25 ianuarie 2006. Reclamanta nu a uzat de această procedură.
Principiul specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială, este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie) şi a celor din Legea nr. 501/2002 (norma specială de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv ce au aparţinut unui cult religios).
Aplicarea prioritară a legii speciale în baza principiului menţionat nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unui concurs dintre Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării potrivit C. civ., instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care impune conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.
Se constată că adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie (accesul liber la justiţie) în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Or, dispoziţiile Legii nr. 501/2002 reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, procedură de care nu a uzat reclamanta în termenul prevăzut de acest act normativ.
Prin urmare, calea oferită de Legea nr. 501/2001 era efectivă şi asigura valorificarea dreptului pretins de reclamantă, însă aceasta nu a uzitat de procedura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 501/2002, ci a ales calea dreptului comun, situaţie în care acţiunea devine inadmisibilă, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
Procedând în acest mod nu i-a fost încălcat reclamantei dreptul la judecată şi la un proces echitabil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta A.R.C. Bucureşti.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează următoarele critici de nelegalitate:
În mod nelegal instanţa a dat eficienţă actului normativ special, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 480 C. civ., ale Constituţiei României şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a deciziilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Acţiunea de faţă este o acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Respectând principiul disponibilităţii, precum şi principiul liberului acces la justiţie, instanţa este obligată să soluţioneze în fond acţiunea în revendicare.
Se mai arată că dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil erga omnes garantat de Constituţia României şi Tratatele internaţionale la care România este parte, că acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă şi că, prin soluţia pronunţată, reclamantei i-a fost îngrădit accesul liber la justiţie.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002, „imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România (...) altele decât lăcaşele de cult (...) se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Reclamanta A.R.C. Bucureşti a învestit instanţele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., obiectul material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de loturile în suprafaţă de 1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp, situate la plaja Mamaia.
Este necontestat în cauză că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru redobândirea imobilelor ce au aparţinut cultului religios şi sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat direct instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun.
În mod corect instanţa de apel a considerat că în condiţiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu putea fi promovată.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are, în privinţa imobilelor ce intră sub incidenţa sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestaţie la instanţa judecătorească, în condiţiile reglementate de actul normativ special.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010). Or, reclamanta nu este beneficiara unei astfel de hotărâri.
În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.R.C. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 6/C din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 8184/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8179/2011. Civil → |
|---|
