ICCJ. Decizia nr. 8279/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8279/2011
Dosar nr.13090/118/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 august 2006, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta SC S. SA, persoană juridică din Uruguay, a solicitat, în contradictoriu cu C.M.A. C.G.M. România S.A. Constanţa, obligarea pârâtei:
1. la încetarea importului, a comercializării şi deţinerii în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejat prin marca nr. X P., aparţinând reclamantei;
2. la distrugerea pe cheltuiala sa a produselor pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin mărcile aparţinând reclamantei;
3. la furnizarea de informaţii privind originea mărfurilor, precum şi reţelele de distribuţie a produselor care poartă semnele protejate prin mărcile aparţinând reclamantei;
4. la furnizarea numelor şi adreselor producătorilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori de mărfuri, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor de mărfuri cu amănuntul ai produselor care poartă semnele protejate prin mărcile aparţinând reclamantei;
5. la furnizarea informaţiilor privind cantităţile produse, livrate, importate, primite sau comandate, precum şi la preţul obţinut pentru mărfurile şi serviciile respective în legătură cu produsele care poartă semnele protejate prin mărcile aparţinând reclamantei; de a aduce la cunoştinţa tuturor distribuitorilor din România sentinţa pronunţată şi de a publica în presă, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească în cinci cotidiene alese de către reclamantă;
6. la plata sumei de 1.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale;
7. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare a mărcii nr. X „P.", prin care i s-a conferit un drept exclusiv de folosire a acesteia pe teritoriul României, conform art. 35 din Legea nr. 84/1998, iar societatea pârâtă a încălcat şi încalcă aceste drepturi exclusive, în sensul că importă, depozitează în vederea comercializării şi pune în circulaţie comercială în mod fraudulos produse purtând marca reclamantei.
Prin Sentinţa nr. 2801 bis/COM din 17 mai 2007, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâtă să înceteze importul, comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării a produselor ce poartă semnele protejate prin marca nr. X P.; să distrugă pe cheltuiala sa toate produsele pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin marca nr. X P.; să aducă la cunoştinţa distribuitorilor din România hotărârea judecătorească prin publicarea ei în presă, pe cheltuiala sa, în cinci cotidiene alese de către reclamantă. Societatea pârâtă a fost, totodată, obligată să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000 euro în echivalent RON din data plăţii şi 1.762,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, fiind însă respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.
Prin Decizia nr. 237/COM din 13 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze importul, comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării, a produselor ce poartă semnele protejate prin marca P., să distrugă produsele pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin marcă şi să aducă la cunoştinţă hotărârea, precum şi să plătească reclamantei 1.000 euro, despăgubiri şi cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, intimata fiind obligată la cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1947 din 18 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia civilă menţionată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Constanţa, secţia civilă, reţinând, în raport de art. 2 alin. (1) lit. e), art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi art. 36 din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 19 alin. (2) din acelaşi act normativ, că litigiile privind proprietatea intelectuală au natură civilă, judecata lor realizându-se de către completele de judecată din cadrul secţiilor civile ale tribunalelor sau curţilor de apel, în cazul în care instanţele respective nu au constituite secţii specializate.
În rejudecare, reclamanta a precizat primul capăt al acţiunii, în sensul ca pârâta să fie obligată „să înceteze transportul, manipularea, tranzitarea, importul, comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca nr. X P.", precizare pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind tardivă în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 270 din 18 februarie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 03 iunie 2005 s-a încheiat între C.M.A. C.G.M. SA - în calitate de „armator" - şi C.M.A. C.G.M. România SA - în calitate de „agent" - un contract de reprezentare a liniilor de transport maritime prin care C.M.A. C.G.M. România S.A. s-a obligat să fie agentul de shipping al C.M.A. C.G.M. S.A. pentru zona de reprezentare. Din „conosamentul" încheiat la 09 martie 2006 rezultă că expeditorul „Z.X.G.C." SRL China a încredinţat transportatorului C.M.A. C.G.M./Societate Autonomă Marsilia - Franţa un container cu 4200 cutii conţinând „adeziv super glue" pentru a fi transportat în Constanţa, România prin vasul „Intensity". La rubrica „destinatarul mărfii" este menţionat „la ordin".
Din răspunsul pârâtei la interogatoriul administrat în cauză a rezultat că transportatorul C.M.A. C.G.M. Societate Anonimă din Franţa a efectuat transportul maritim al containerului T. sub sigiliul aplicat de către încărcător din portul de încărcare Chiwan (China) în Portul Constanţa, iar mărfurile din container nu au fost introduse pe teritoriul României, nefiind efectuate formalităţi vamale de tranzit intern sau import. Pârâta are calitatea de agent al transportatorului maritim francez pentru toate navele care operează în Portul Constanţa.
Calitatea de agent al expediţionarului implică pentru pârâtă obligaţia principală de organizare a transportului mărfurilor, în numele şi pe seama beneficiarului. Astfel, din perspectiva actelor comerciale la care este îndreptăţită cu privire la mărfurile confiscate (exclusiv operaţiuni de transport), potrivit legii şi convenţiei încheiate cu armatorul, pârâta nu poate fi obligată să înceteze importul, comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării a produselor ce poartă numele protejate prin marca nr. X P. aparţinând reclamantei, deoarece în sfera activităţilor desfăşurate de ea nu se regăsesc şi operaţiuni de import sau de comerţ şi, prin urmare, nici nu ar putea să deţină produse contrafăcute în vederea comercializării (ci doar în vederea transportului în beneficiul altei persoane).
Sub aspectul capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să distrugă pe cheltuiala sa toate produsele pe care le deţine şi care poartă semnele protejate prin mărcile aparţinând reclamantei, instanţa de fond l-a apreciat ca fiind neîntemeiat, câtă vreme conform Notificării din 14 iulie 2006 emise de D.R.V. Constanţa către cabinet avocat M.O., mărfurile suspectate că aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală privind marca P. au fost confiscate de la pârâtă la data de 12 iulie 2006 şi ulterior lăsate în custodia C.M.A. C.G.M. România SA. Reclamanta nu a probat că pârâta ar deţine şi alte produse contrafăcute prin încălcarea dreptului său, ca urmare a unor fapte anterioare.
Nefondate au fost considerate şi pretenţiile care au făcut obiectul pct. 3, 4 şi 5 ale acţiunii, faţă de calitatea societăţii pârâte, de agent în cadrul activităţilor de transport maritim. Legislaţia vamală nu prevede obligaţia transportatorului de a verifica documentele de însoţire a mărfii şi de a deschide containerele, iar actele pe care acesta este obligat să le deţină (contract de transport, conosamente, manifestul încărcăturii etc.) nu conţin obligatoriu date privind originea mărfurilor şi reţelele de distribuţie.
Capătul 6 de cerere, care îşi găseşte temeiul juridic în dispoziţiile art. 16 alin. (1) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, potrivit cărora „instanţa judecătorească competentă poate să ordone la cererea reclamantului şi pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informaţiei privind hotărârea judecătorească, inclusiv afişarea acesteia, precum şi publicarea integrală sau parţială a hotărârii", a fost la rândul său respins în considerarea soluţiei date celorlalte capete de cerere.
S-a avut în vedere, în egală măsură, că societatea reclamantă nu poate să fie obligată să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese decât corespunzător prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite. Or, în speţă, din expunerea de motive a cererii de chemare în judecată nu rezultă în ce constă prejudiciul material în sumă de 1.000 euro, pe care reclamanta îl pretinde a fi acoperit de pârâtă.
Prin Decizia nr. 309/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul reclamantei, s-a dispus anularea sentinţei atacate, iar pe fond s-a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi completată, în sensul că a fost obligată pârâta să înceteze transportul şi manipularea mărfurilor protejate prin marca nr. X P. aparţinând reclamantei, aflate în containerul T., reţinute cu ARB seria G. din 12 iulie 2006, precum şi să distrugă pe cheltuiala sa aceste mărfuri. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei şi a fost obligată pârâta la 5.302 RON, reprezentând jumătate din cheltuielile de judecată.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, prin precizările depuse la termenul din 28 ianuarie 2010, după reînregistrarea cauzei la Tribunalul Constanţa, reclamanta a explicitat (fără a modifica) conţinutul obligaţiilor solicitate a fi impuse pârâtei, definind într-un context mai larg al activităţilor comerciale efectuate uzual în legătură cu importul mărfii, care anume dintre acestea s-ar aplica pârâtei.
Ca atare, în mod greşit instanţa de fond a încadrat cererea în sfera art. 132 alin. (1) C. proc. civ., privind întregirea sau modificarea acţiunii, respingând ca tardivă această precizare.
Cu privire la criticile de fond, instanţa de apel a avut în vedere că dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 84/1998 configurează cadrul normativ general în domeniul măsurilor legale puse la dispoziţia titularului mărcii în a asigura utilizarea corectă a acesteia, terţilor putându-le fi interzisă orice atingere adusă acestui drept exclusiv în activitatea lor, indiferent de natura operaţiunilor derulate asupra mărfurilor supuse mărcii protejate.
Indicarea prin lege, într-o modalitate globală şi neexhaustivă, a tuturor activităţilor ce pot fi realizate în activitatea uzuală comercială, începând cu importarea, manipularea, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, tranzitarea şi terminând cu vânzarea cu amănuntul, a urmărit acoperirea de către legiuitor a tuturor situaţiilor - premisă în care s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau în care folosirea semnului ar putea cauza titularului mărcii un prejudiciu.
Aceasta nu înseamnă că în speţă, apelanta-reclamantă poate indica în acelaşi mod (nediferenţiat, global) obligaţia negativă impusă pârâtei în legătură cu activităţile derulate faţă de mărfurile reţinute în vamă şi care aduc atingere mărcii protejate, pentru că o asemenea viziune nu ţine seama de specificul actelor şi faptelor de comerţ permise prin obiectul de activitate al comerciantului.
În speţă, intimata-pârâtă este societatea de agenturare în apele teritoriale româneşti a navelor armatorului francez C.M.A. C.G.M. - Societe Anonyme, ceea ce presupune subsumarea atribuţiilor sale şi a naturii operaţiunilor efectuate la prevederile art. 53 - 56 din OG nr. 22/1999.
A susţine că agentului navei îi incumbă obligaţii legate de comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării, de tranzitare şi import a unor produse asupra cărora agentul maritim acţionează doar în numele armatorului/navlositorului, denotă o viziune nesusţinută de lege, care tinde, în absenţa unor argumente pertinente şi raţionale, să transfere în sarcina acestuia o situaţie de fapt impusă în realitate titularului mărfii, indicat conform conosamentului (nominal sau „la ordin", în speţă, „la ordin").
Agentul răspunde „as agent only" în limita puterilor conferite de armator, având doar obligaţia să prezinte documentaţia de transport autorităţilor vamale şi portuare, iar în cazul conosamentului „la ordin", să predea marfa în mâinile celui care prezintă originalul actului la destinaţie.
Prin urmare, motivarea în sensul că intimatului-pârât, în calitate de „transportator" sau de „expediţionar" (când în realitate el este doar reprezentantul proprietarului sau operatorului navei în limita teritorială conferită), îi revin in corpore obligaţii care incumbă în realitate altor operatori ai mărfii, vine în contradicţie cu documentaţia depusă şi cu interpretarea general acceptată în privinţa derulării contractului de transport maritim.
În susţinerea acestui argument vin de altfel şi înscrisurile depuse la dosar, ce atestă că documentaţia pentru această marfă a fost predată autorităţilor vamale în executarea obligaţiilor decurgând din calitatea pârâtei, precum şi că urmare corespondenţei purtate de titularul mărcii, a avut loc recunoaşterea de către societatea din China, care a dispus încărcarea mărfii („expeditorul"), a răspunderii asumate în legătură cu provenienţa produselor.
Prin urmare, fără a nega existenţa unei încălcări a dreptului de proprietate şi de folosinţă a mărcii, aduse prin efectuarea operaţiunii de import pentru mărfurile contrafăcute, instanţa a reţinut totuşi că nu va putea fi extinsă interdicţia în realizarea procedurilor ce implică finalizarea acestor operaţiuni peste limitele atribuţiilor legale şi convenţionale conferite societăţii pârâte, respectiv, de asigurare a transportului şi a manipulării acestor produse, dar şi de a distruge pe cheltuiala sa mărfurile reţinute în vamă.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi pretins societăţii pârâte să cunoască şi să dezvăluie date referitoare la reţeaua de distribuţie organizată de beneficiarul mărfii (şi care nu s-a mai prezentat, după cum reiese din actele dosarului, cu conosamentul în vederea ridicării mărfii din Portul Constanţa).
A fost menţinută, totodată, soluţia instanţei de fond în ce priveşte respingerea pretenţiilor de plată a unor daune interese, chiar pe calculul invocat în apel, în măsura în care nu s-a dovedit că există o culpă a societăţii pârâte în această afacere comercială, prejudiciul pretins neputând fi, pe argumentele arătate, imputabil părţii chemate în judecată. S-a reţinut şi faptul că nu este probată producerea unui prejudiciu efectiv în măsura în care întreg lotul de marfă a fost reţinut în vamă, constituind obiectul măsurii asiguratorii dispuse în condiţiile Legii nr. 344/2005, până la soluţionarea irevocabilă a prezentului litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304. pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă susţine următoarele:
- În mod greşit instanţa de apel a admis completarea conţinutului primului capăt de cerere cu obligaţiile negative privind transportul, manipularea şi tranzitarea mărfurilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. şi ajungând astfel să se pronunţe asupra unei cereri cu care nu a fost învestită în mod legal;
- Interpretarea noţiunii de „import", cu includerea activităţilor de transport, manipulare şi tranzitare a mărfurilor ca fiind „activităţi conexe sau adiacente importului" este eronată;
- Instanţa a reţinut corect împrejurarea că pârâta nu are calitatea de transportator şi nici de expediţionar, ci aceea de agent de navă, dar cu toate acestea, reţine în sarcina pârâtei activităţi excluse din obiectul său de activitate, respectiv transportul şi manipularea mărfurilor. Or, nu este posibil a statua că societatea nu este transportator, dar, totuşi, să-i fie interzis transportul, şi nici a statua că nu este nici expediţionar, dar, totuşi, să-i fie interzisă manipularea;
- Obligarea pârâtei la distrugerea mărfurilor este dată cu aplicarea greşită art. 20 din Legea nr. 344/2005. În raport de prevederile art. 9, art. 10, art. 11 - 14 şi art. 20 din această lege, mărfurile se distrug de către autoritatea vamală, iar cheltuielile de distrugere sunt în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală.
Prin întâmpinare, intimata SC S. SA solicită respingerea recursului, ca nefondat, deoarece în mod corect s-a reţinut că precizarea de acţiune depusă în rejudecarea cauzei după casare nu intră sub incidenţa termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., că în mod corect instanţa a obligat-o pe pârâtă la încetarea activităţilor de transport şi manipulare a mărfii, iar capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a distruge marfa pe cheltuiala sa a fost admisă cu respectarea prevederilor art. 11 din OUG nr. 100/2005.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte precizările depuse de reclamantă la termenul de judecată din 28.01.2010 este corectă, deoarece, într-adevăr, nu este vorba despre o modificare sau întregire a cererii de chemare în judecată, ci de o clarificare a conţinutului primului capăt de cerere în raport de atribuţiile considerate de reclamantă ca făcând parte din activitatea comercială a pârâtei.
Astfel, cum în mod corect s-a reţinut prin Decizia recurată, pârâta este o societate de agenturare, iar întinderea atribuţiilor şi competenţelor sale sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Potrivit art. 56 din OG nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare, republicată în M. Of., nr. 511/22.07.2010 (art. 54 anterior republicării):
„(1) Agentul reprezintă nava, precum şi pe comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia în faţa autorităţilor publice, a administraţiilor, a tuturor operatorilor economici care prestează servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator şi acţionează în limitele mandatului de împuternicire dat de aceştia.
(2) Agentul are obligaţia să asiste nava şi pe comandantul acesteia în toate acţiunile sale, de la sosirea şi până la plecarea din port."
Potrivit art. 57 din acelaşi act normativ (fostul art. 55 anterior republicării): „Agentul are obligaţia să aducă la cunoştinţă comandantului navei agenturate prevederile legale aplicabile din domeniul transportului naval, activitatea autorităţilor publice şi administraţiilor, precum şi ordinele şi dispoziţiile autorităţilor locale care acţionează în porturi şi pe căile navigabile interioare".
O altă atribuţie stabilită în sarcina agentului este cea prevăzută de art. 58 (art. 56 anterior republicării), potrivit căruia: „Pentru navele pe care le agenturează agentul garantează plata tarifelor, a taxelor şi a celorlalte cheltuieli portuare către autorităţile publice, administraţiile şi operatorii economici care prestează servicii de siguranţă, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate".
Din conţinutul dispoziţiilor legale menţionate nu rezultă că agentul ar avea atribuţii de transport sau manipulare a mărfurilor. Nu s-a susţinut că pârâta ar fi exercitat astfel de activităţi peste limitele dispoziţiilor legale sau ale convenţiei de reprezentare. În consecinţă, nu se poate reţine că pârâta, prin activităţi de transport şi manipulare a mărfii, ar aduce atingere dreptului la marcă invocat de reclamantă, în condiţiile în care această societate comercială nu are astfel de atribuţii în legătură cu marfa reţinută ca fiind contrafăcută.
Ca atare, obligarea pârâtei de a înceta transportul şi manipularea mărfurilor protejate prin marcă şi reţinute în vamă este o măsură lipsită de finalitate şi totodată nelegală, neavând nicio consecinţă din punctul de vedere al protejării dreptului la marcă, de vreme ce activităţile menţionate nu au fost şi nu sunt exercitate de către pârâtă.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei de a distruge mărfurile pe cheltuiala sa, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 11 din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. Potrivit acestui text legal:
„(1) Pe lângă daunele-interese ce pot fi obţinute de către titularul al cărui drept de proprietate industrială protejat i-a fost încălcat, instanţa judecătorească competentă poate să ordone, la cererea reclamantului, în privinţa mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială protejat şi, după caz, în privinţa materialelor şi instrumentelor care au servit, în principal, la crearea sau fabricarea mărfurilor, următoarele măsuri:
a) retragerea din reţelele circuitelor comerciale;
b) scoaterea definitivă din circuitele comerciale; sau
c) distrugerea.
(2) Instanţa judecătorească competentă va ordona cu privire la măsurile prevăzute la alin. (1) ca acestea să fie puse în aplicare pe cheltuiala persoanei care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat, afară de situaţia în care există motive speciale care să împiedice acest fapt."
Rezultă cu claritate din conţinutul dispoziţiilor legale citate, că suportarea cheltuielilor de distrugere a mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială protejat incumbă, în principiu, persoanei care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat. Or, în privinţa reclamantei nu s-a constatat că, prin activitatea desfăşurată, ar fi încălcat dreptul la marcă, protejat, al reclamantei.
Constatând, aşadar, că în mod greşit şi cu nesocotirea dispoziţiilor legale, pârâta a fost obligată la încetarea transportului şi manipulării mărfii, respectiv, la distrugerea mărfii pe cheltuiala sa, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA împotriva Deciziei nr. 309/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, va modifica Decizia, în sensul că va respinge în totalitate acţiunea reclamantei SC S. SA, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA împotriva Deciziei nr. 309/C din 27 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică Decizia, în sensul că respinge în totalitate acţiunea reclamantei SC S. SA
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
PREŞEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
Doina PopescuCristina LuzescuAurelia Rusu
MAGISTRAT ASISTENT
Monica Boboc
Red./tehnored. AR/4 ex.
Judecători C. A. Constanţa - Mihaela Ganea, Vangheliţa Tase
Judecător T. Constanţa- Adriana Lepădatu
| ← ICCJ. Decizia nr. 8282/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8274/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
