ICCJ. Decizia nr. 8278/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8278/2011
Dosar nr.3622/118/2008
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 3622/118/2008, reclamanta V.S., calitate procesuală transmisă către B.C., a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Mangalia, prin primar şi municipiul Mangalia, prin primar, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul format din casă de locuit compusă din 4 camere şi dependinţe şi teren aferent în suprafaţă de 1522 mp, situat în municipiul Mangalia, B-dul. P.F., lot cadastral 315.
În motivare s-a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea socrului reclamantei, V.C., căsătorit cu R., tatăl defunctului său soţ V.B.T. V.C. s-a numit iniţial C.I.C., iar schimbarea numelui patronimic s-a făcut prin Decizia Consiliului de Miniştri publicată în M. Of. al României sub nr. 904 din 18 iunie 1935.
A mai susţinut reclamanta că I.C., bunicul defunctului său soţ, a cumpărat imobilul revendicat prin act autentic de vânzare-cumpărare la 15 septembrie 1908, de la numitul G.T.. În actul de înstrăinare imobilul este descris ca fiind compus din patru camere construite din piatră şi învelite în olane, o fântână, o ogradă şi o grădină, toate situate pe un teren în suprafaţă de 1522 mp de pe B-dul. P.F., poziţionat la nr. 315 din planul cadastral al oraşului Mangalia. Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi apare în anexa la acest decret.
Prin Sentinţa civilă nr. 1436 din 16 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2011, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele de mai jos:
Prin acţiunea formulată la 22 mai 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta iniţială a dedus judecăţii încălcarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Mangalia, B-dul. P.F. lot cadastral 315 - compus din construcţie şi teren - şi a pretins, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Un demers procesual anterior, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun sau pe cele ale Legii nr. 10/2001 nu a fost formulat de titulara cererii, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Nu este întemeiată susţinerea referitoare la existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel prevăzut de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda şi care vizează, în cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora - pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei".
Aşa încât, instanţa de fond în mod corect a apreciat că titulara acţiunii nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
În egală măsură, reclamantul nu are nicio „speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său pentru că prin Decizia în interesul legii pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată - că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005).
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul C.B.C., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând nelegalitatea acestuia cu referire la art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 1 la Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamantul are un „bun" şi o speranţă legitimă în obţinerea acestuia, că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat şi, faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite acţiunea nu este inadmisibilă. Recurentul arată că prevederile Convenţiei au prioritate faţă de dreptul intern, acestea conferind liberul acces la justiţie.
Municipiul Mangalia şi Primăria municipiului Mangalia, prin întâmpinarea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi nu impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Von der Mussele împotriva Belgiei, Slisenko împotriva Lituaniei).
Tot din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăţi disproporţionate (Pincova şi Pinc împotriva Republicii Cehe, Raicu contra României).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a stabilit prin Decizia nr. 33/2009 că în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Legea specială adoptată cu privire la bunurile preluate abuziv este Legea nr. 10/2001 care prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabilă ce este declanşată prin formularea unei notificări conform art. 26 din lege.
Recurentul invocă că instanţele de fond au aplicat necorespunzător legea întrucât are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având şi o speranţă legitimă pentru recunoaşterea pretenţiilor sale.
Aşa cum reţine şi instanţa superioară de fond, noţiunea de „bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzive a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate (Cauza Păduraru contra României).
Reclamantul, osebit de faptul că nu a urmat procedura stabilită de legea specială de reparaţie, nu s-a prevalat de un bun în sensul arătat, acţiunea sa fiind formulată doar pe un titlu al antecesorului său.
De asemenea, reclamantul nu are nicio „speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său faţă de conţinutul Deciziei nr. 33/2008 mai sus arătat, în sensul că în conflictul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ.) acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.
Recurentul invocă prevalenţa blocului de convenţionalitate în mod generic, fără a arăta în concret de ce soluţia instanţei superioare de fond încalcă principiul constituţional al priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de dreptul intern.
Faţă de cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură specială de restituire a imobilelor preluate de stat abuziv ce nu contravine dispoziţiilor Convenţiei, câtă vreme se recunoaşte dreptul exclusiv al statului de stabilire în concret modul de ocrotire juridică a drepturilor particularilor.
Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.B.C. împotriva Deciziei nr. 2/C din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8274/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8270/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
