ICCJ. Decizia nr. 8282/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8282/2011
Dosar nr.624/103/2010
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 08 martie 2010, reclamanţii B.T., A.Z. şi M.L. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, în calitate de moştenitori ai defunctului D.N., obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat autorului lor ca urmare a condamnării prin Sentinţa penală nr. 344 din 12 mai 1953 a Tribunalului Militar Iaşi, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de omisiune de denunţare a complotului, prevăzută de art. 228 C. pen.
Prin Sentinţa civilă nr. 718C din 09 iunie 2010, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic al defunctului tată şi bunic D.N.
Prima instanţă a reţinut, în raport de probele administrate, că reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 221/2001 pentru acordarea daunelor morale. La stabilirea cuantumului acestora instanţa a avut în vedere împrejurarea că titularii cererii sunt descendenţii persoanei condamnate, iar în raport de scopul daunelor morale - atenuarea condiţiilor de viaţă ale persoanei solicitante - suma acordată trebuie corelată cu condiţiile de viaţă ale societăţii actuale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând sentinţa sub aspectul cuantumului daunelor morale şi a neaplicării de către instanţă a prevederilor OUG nr. 62/2010, de modificare şi completare a Legii nr. 221/2009, prin care s-a stabilit un cuantum maxim al daunelor ce pot fi acordate.
Prin concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, în instanţa de apel, recurentul a invocat şi incidenţa Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea apelată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Această decizie este obligatorie, iar efectele ei se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate. În consecinţă, acţiunea nu poate fi admisă în condiţiile în care temeiul de drept în baza căruia s-au solicitat daunele morale nu mai există.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii B.T., A.Z. şi M.L.
În motivarea recursului se susţine că instanţa de apel a aplicat Decizia Curţii Constituţionale, în pofida faptului că această decizie, care face parte din dreptul intern, încalcă principiul supremaţiei dreptului european în raport cu dreptul intern. Se arată, de către recurenţi, că în acest fel se încalcă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 din aceeaşi convenţie, privind interzicerea discriminării, şi art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, referitor la protecţia proprietăţii.
Recurenţii mai susţin în motivarea recursului, că în mod greşit instanţa de apel a respins în totalitate pretenţiile formulate prin acţiune, fără a se pronunţa în raport de temeinicia acestora. În cadrul acestei critici, recurenţii reiterează pe larg aspectele de fapt expuse în cadrul acţiunii introductive, precum şi argumente din sentinţa primei instanţe, referitoare la temeinicia pretenţiilor.
O altă critică formulată de recurenţi se referă la faptul că instanţa de apel a respins acţiunea fără a examina fondul cauzei şi fără a se pronunţa în legătură cu aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr. 221/2009, în raport de drepturile şi libertăţile fundamentale care au fost încălcate prin condamnarea autorului lor (dreptul la viaţă, torturarea sistematică, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil şi public, respectarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară).
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la termenul de judecată din 22 noiembrie 2011, reprezentantul său a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele invocate de reclamanţi nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate această excepţie, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, deoarece criticile referitoare la încălcarea principiului supremaţiei dreptului european în raport cu dreptul intern, a nesocotirii de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, precum şi critica privind nepronunţarea asupra fondului cauzei, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, susţinut de recurenţi, potrivit căruia instanţa de apel ar fi respins în mod greşit pretenţiile formulate prin acţiune, fără a se pronunţa în raport de temeinicia acestora, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind o critică de netemeinicie incompatibilă cu structura recursului.
Examinând criticile pe care instanţa le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În ceea ce priveşte neexaminarea de către instanţa de apel a fondul cauzei şi nepronunţarea în legătură cu aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr. 221/2009, Înalta Curte constată că aceasta este consecinţa modului corect (confirmat ulterior prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii) în care instanţa de apel a apreciat aplicabilitatea în speţă a efectelor deciziei de neconstituţionalitate. În condiţiile în care, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condiţiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.T., A.Z. şi M.L. împotriva Deciziei nr. 3 din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8280/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8279/2011. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
