ICCJ. Decizia nr. 8400/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8400/2011
Dosar nr.47837/3/2009
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2009 şi înregistrată sub nr. 47837/3/2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V., S.S., F.M., F.V.A. şi S.I. au formulat cerere de revizuire a Sentinţei civile nr. 1537 din 15 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40894/3/2007.
În motivarea cererii, s-a arătat că petenţii sunt proprietari ai apartamentelor situate în Bucureşti, str. O., imobile cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Obiectul acelui dosar l-a reprezentat revendicarea imobilului, teren şi construcţie, cerere formulată de către N.V.M., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În drept, s-au invocat prevederile art. 322 pct. 6 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 114 din 29 ianuarie 2010, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a revizuenţilor, a respins cererea de revizuire, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40849/3/2007, a fost admisă cererea formulată de reclamantul N.V.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în Bucureşti, str. O., sector 1 (cu excepţia terenului şi a construcţiilor vândute), compus din teren liber de construcţii, în suprafaţă de 1377 mp şi teren de 56 mp, în cotă indiviză, situat sub imobilul corpul F, precum şi construcţiile arătate în hotărâre.
Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelului ca nefondat, soluţie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 105 din 12 februarie 2009, nerecurată de către pârât.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, comună şi nesuspensivă de drept de executare.
Calitatea de revizuent o poate avea partea din procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, care justifică un interes în promovarea căii de atac.
Aşa cum, constant, a rezultat din practica instanţelor de drept comun, precum şi din jurisprudenţa Înaltei Curţi, această cale extraordinară de atac, în retractare, este deschisă numai părţilor din proces, astfel că cererea introdusă de revizuenţi nu poate fi primită, în condiţiile în care aceştia nu au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţata hotărârea atacată.
Fiind o cale de atac, revizuirea nu declanşează un nou litigiu, ci reprezintă numai o etapă procesuală a aceleiaşi cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, ea să nu se poată desfăşura decât în cadrul procesual deja existent, în etapele procesuale anterioare.
Or, atâta vreme cât revizuenţi nu au avut calitatea de parte în procesul soluţionat prin hotărârea supusă revizuirii, şi, prin urmare, nici calitatea de a formula prezenta cerere de revizuire, tribunalul consideră că aceştia nu pot formula nicio altă cerere, în condiţiile în care nu au îndeplinit una din condiţiile necesare pentru promovarea cererii de revizuire.
Împotriva aceste sentinţe, au declarat apel revizuenţii, apreciind soluţia pronunţată nelegală şi netemeinică.
În motivele de apel, s-a arătat că cererea de retrocedare formulată de intimatul N.V.M. a fost soluţionată total greşit, atribuindu-i-se în plus, faţă de ceea ce putea dovedi cu acte de proprietate, o suprafaţă de teren de peste 200 mp, în detrimentul Municipiul Bucureşti.
Primăria Municipiului Bucureşti, parte în proces, nu s-a apărat corespunzător, fiind de acord cu o expertiză greşită, necorelată cu actele de proprietate, nu a depus instanţei memoriile formulate de revizuenţi.
S-a arătat că, în prezent, nu mai există posibilitatea declanşării unui recurs în anulare, revizuirea fiind singura cale pentru corectarea acestei erori judiciare. Astfel, deşi nu au fost parte în procesul a cărui revizuire o solicită, apreciază că au un interes legitim în promovarea acestei căi de atac.
În Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010, F.V. a formulat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ., apreciind acest text neconform cu Constituţia.
Prin Decizia civilă nr. 630 A din data de 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuenţii C.R., D.I., S.E., L.M., R.E., F.V., S.S., F.M., S.I. şi de F.V.A. şi i-a obligat pe apelanţi la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul N.V.M.
În ceea ce o priveşte pe F.V.A., Curtea a constatat că această parte a declarat apel odată cu ceilalţi revizuenţi, fiind menţionată în cererea formulată la 2 martie 2010, cererea de aderare la apel formulată în 8 noiembrie 2010 fiind fără obiect, aceasta având deja calitatea de apelantă.
Potrivit art. 322 pct. 6 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile şi în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Revizuirea, ca instituţie juridică, nu poate fi asimilată recursului în anulare, instituţie abrogată din C. proc. civ., după cum condiţiile de exercitare a acesteia nu pot fi substituite cu alte reguli, indiferent de interesul invocat, fie privat, fie public.
Fiind o cale de atac în retractare, revizuirea se adresează aceleaşi instanţe care a soluţionat, în fond, pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza unor noi împrejurări, ivite ulterior pronunţării, şi în acelaşi cadru procesual.
Raţiunea pentru care subiecţii revizuirii nu pot fi decât părţile care au figurat în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii ce se atacă, este aceea că, prin intermediul acestei căi de atac, în retractare, se solicită instanţei să revină asupra hotărârii pronunţate, datorită unor împrejurări survenite ulterior pronunţării, însă în cadrul aceluiaşi raport juridic dedus judecăţii şi între aceleaşi părţi. Nu se poate mări cadrul procesual, prin introducerea în cauză a altor persoane, după cum nici în apel, conform art. 294 C. proc. civ., acest lucru nu este permis.
Nici motivele de apel vizând încălcarea dreptului la apărare nu pot fi primite.
Tribunalul a acordat posibilitatea apelanţilor de a lua cunoştinţă de întâmpinare, aceştia cunoscând necesitatea de a justifica calitatea procesuală activă şi împrejurarea că nu au fost părţi în procesul a cărui revizuire se cere, motiv pentru care au şi invocat interesul născut dintr-o servitute de acces.
De altfel, revizuenţii, prezenţi personal cu ocazia dezbaterii cauzei, au pus concluzii pertinente şi identice cu cele susţinute prin motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi din apel.
De asemenea, instanţa a dat posibilitatea formulării de note scrise de către o persoană calificată juridic, amânând pronunţarea pentru acest aspect, iar cererea formulată de revizuentul F.M. de a se acorda un termen de consultare cu avocatul său şi cea a lui R.E. nu au fost temeinic justificate, astfel cum prevede art. 156 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs revizuentul F.V., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Prin primul motiv de recurs, s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel de a admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi de înaintare a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 322 alin. (6) C. proc. civ., concomitent cu respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei de faţă, până la soluţionarea excepţiei, este dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 177/2010, din următoarele motive, expuse în esenţă:
Abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, prin Legea modificatoare nr. 177/2010, nu exclude, în mod automat, posibilitatea suspendării acţiunii, din moment ce nu s-a introdus în noua lege modificată o normă imperativă în acest sens. Astfel, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei dacă se impune sau nu suspendarea, iar instanţa trebuia, în virtutea art. 129 C. proc. civ., să cerceteze dacă suspendarea producea, în cazul prezent, o întârziere a procesului şi dacă se aducea vreun prejudiciu pârâtului sau celorlalte părţi din proces.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a invocat faptul că instanţa de apel îşi sprijină hotărârea luată pe motive străine de natura pricinii; că, în considerentele hotărârii, instanţa invoca o practică judiciară, inclusiv a Înaltei Curţi, pe acest aspect, dar nu o exemplifica în mod concret şi, chiar dacă ar exista, ea nu reprezintă izvor de drept, fiecare caz implicând o interpretare a instanţei.
Astfel, revizuenţii nu doresc lărgirea cadrului procesual, ci doar admiterea revizuirii, cu consecinţa rejudecării procesului pe fond, cu aceleaşi persoane, şi atribuirea doar a terenului cuvenit, eliminând, pe aceasta cale, prejudiciul adus statului, care a fost apărat de consilierii primăriei cu rea-credinţă.
Deci, prin introducerea revizuirii nu se urmăreşte nicio schimbare a cadrului procesual, în cazul unei rejudecări pe fond, nici schimbarea obiectului acţiunii, nici prejudicierea dreptului reclamantului, dar, atât timp cât s-a adus o atingere proprietăţii statului, prin Sentinţa civilă nr. 1537/2008, nu pot rămâne indiferenţi, ca persoane direct interesate.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că revizuenţii asimilează revizuirea cu recursul în anulare, ceea ce ar fi inadmisibil, ei nu au relevat acest fapt, ci au învederat instanţei că, dacă ar fi rămas această cale de atac în Codul de procedură civilă, nu ar fi fost puşi în situaţia de a promova cererea de revizuire şi că, prin abrogarea acelei căi de atac, revizuirea, prin prisma art. 322 alin. (6), ce nu poate fi promovată de un terţ interesat, a fost golită de conţinut, a rămas un fapt iluzoriu, atât timp cât calea recursului în anulare a fost abrogată.
Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, inclusiv sub aspectul acordării în mod nelegal a cheltuielilor de judecată, dar şi a respingerii cererii revizuenţilor de a introduce în cauză Ministerul Public, cererea fiind pe deplin întemeiată, atât sub aspect legal, cât şi circumstanţial.
Intimatul N.V.M. a formulat întâmpinare, în condiţiile art. 324 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra primului motiv de recurs, prin care se critică soluţia respingerii cererii de suspendare a judecăţii cauzei, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 322 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel este în acord cu dispoziţiile Legii nr. 47/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 177/2010.
Astfel, Legea nr. 177/2010 de modificare şi completare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of. nr. 672/04.10.2010 prevede, în mod expres, la art. I, pct. 3, că alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 (prin care se prevedea că, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă) se abrogă.
Anterior modificării legislative menţionate, din interpretarea exegetică a acestui act normativ, rezulta, în mod evident, că suspendarea judecării unei cauze, reglementată prin art. 29 alin. (5), în prezent abrogat, nu era un caz de suspendare legală facultativă, care să rămână la latitudinea instanţei învestită cu o anumită cerere, ci era o suspendare legală de drept.
Cum raţiunea legiuitorului, justificată sau nu pe considerente de politică penală, astfel cum pretinde recurentul, a fost aceea de abrogare expresă a cazului de suspendare a judecăţii unei cauze, în ipoteza sesizării instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, nu se mai poate susţine, în mod valid, astfel cum tinde recurentul, că suspendarea legală de drept s-a transformat într-o suspendare facultativă, ce se apreciază în funcţie de circumstanţele particulare ale unei cauze.
Această concluzie - a inadmisibilităţii dispunerii suspendării judecăţii unei cauze, în ipoteza deja descrisă, derivă, în mod necesar, din adoptarea unui nou motiv de revizuire, prevăzut la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., care se citeşte după cum urmează: "revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere dacă Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţa care a făcut obiectul acelei excepţii sau alte dispoziţii din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare, pe care partea interesată îl va putea utiliza în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate invocate".
Asupra motivului de recurs, întemeiat în mod formal pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs îl consideră, de asemenea, nefondat, câtă vreme instanţa de apel a respectat pe deplin prescripţiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., expunând în mod substanţial argumentele de fapt şi de drept ce au întemeiat convingerea acesteia şi cerinţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu garanţia sa procesuală esenţială privind motivarea hotărârilor.
Astfel, faptul că instanţa de apel s-a raportat la jurisprudenţa internă, inclusiv a Înaltei Curţi, conform căreia calea de atac extraordinară, de retractare a revizuirii nu o pot exercita decât părţile sau procurorul, în anumite condiţii, chiar dacă nu a exemplificat-o, în mod concret, nu echivalează cu invocarea unor motive străine de natura pricinii, câtă vreme, chiar dacă practica judiciară nu are statutul unui izvor formal de drept, însăşi instanţa de contencios european acordă o importanţă esenţială unei jurisprudenţe unitare, o practică judiciară incoerentă, deci, divergenţele de jurisprudenţă putând afecta procesul echitabil (a se vedea în acest sens, cauza Beian contra României (nr. 1), Hotărârea din 6 decembrie 2007).
În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat inadecvat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în cauză, nu există niciun act juridic al cărui conţinut să fi fost alterat de instanţă, în sensul pct. 8, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:
Instituţia recursului în anulare a fost abrogată ca urmare a numeroaselor încălcări pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României şi a obligaţiilor generale ce revin statelor părţi ale Convenţiei Europene pe terenul acesteia, conform art. 46 din Convenţie (a se vedea cauzele Brumărescu contra României, Hotărârea din 28 octombrie 1999; SC Masinexportimport Industrial Group SA contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Piaţa Bazar Dorobanţi SRL contra României, Hotărârea din 4 octombrie 2007; Daniel şi Niculina contra României, Hotărârea din 27 martie 2009).
Astfel, oricărei încercări de a justifica necesitatea unei asemenea căi de atac, în prezenta cauză sau în abstract, i se opune o jurisprudenţă constantă şi obligatorie a instanţei de contencios european a drepturilor omului, care a stabilit că recursul în anulare încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi, deci, art. 6 din Convenţie sau, după caz, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, în ipoteza în care se anulează o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care se recunoaşte un drept şi care constituie un bun actual, în înţelesul autonom convenţional.
În materia revizuirii, promovată pe acelaşi temei ca şi cel invocat în prezenta cauză dedusă judecăţii - art. 322 pct. 6 C. proc. civ., s-a adoptat Hotărârea din 6 iunie 2005, în cauza Androne contra României, prin care s-a constatat o dublă încălcare - a art. 6 din Convenţie şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
În considerentele acestei hotărâri, Curtea a reamintit că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti, garantat de art. 6 parag. 1, se interpretează conform preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care implică, între altele, ca soluţia irevocabilă dată de instanţe cu privire la orice litigiu să nu mai fie repusă în cauză.
Curtea a amintit că, în cauza Brumărescu contra României, (parag. 61 - 62), a constatat încălcarea art. 6 parag. 1, pe motiv că anularea unei hotărâri irevocabile de recunoaştere a unui drept de proprietate contravine principiului securităţii juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului în sensul art. 6 alin. (1).
În ceea ce priveşte anularea efectelor unei sentinţe irevocabile, Guvernul s-a apărat pe motiv că redeschiderea procedurii a fost justificată prin lipsa apărării statului. Curtea a respins această apărare, arătând că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă, astfel că dreptul recunoscut nu era revocabil, reclamanţii având, deci, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol.
Astfel, anularea unei hotărâri irevocabile, pe calea extraordinară a revizuirii, exercitată tardiv de procuror, a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul tezei a doua a parag. 1 al art. 1 din Primul Protocol. În aceste condiţii, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea a considerat că justul echilibru între cerinţele de interes general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă. În consecinţă, a fost şi continuă să fie încălcat art. 1 din Primul Protocol.
În lumina acestei interpretări a instanţei de contencios european, transpusă în esenţă şi în cauza Stanca Popescu contra României, Hotărârea din 7 iulie 2009, în care, deşi revizuirea a fost exercitată, în termenul legal, de persoane fizice, Curtea Europeană nu a distins nicio împrejurare substanţială şi imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii, admiterea cererii de revizuire încălcând principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, dar şi a interpretării legislaţiei interne care reglementează condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, instanţa de recurs consideră, în acord cu instanţele de fond, că persoanele care sunt terţi faţă de litigiul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1537 din 15 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a recunoscut, în mod irevocabil, dreptul de proprietate al intimatului din prezenta cauză, N.V.M., nu pot declanşa o cale de atac extraordinară, de retractare împotriva unei hotărâri în care nu au fost părţi, întrucât nu au legitimare procesuală activă (legitimatio ad causam).
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a invocat faptul că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, sub aspectul acordării, în mod nelegal, a cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs îl apreciază ca nefondat, câtă vreme instanţa de apel, respingând apelul promovat în cauză, deci constatând existenţa unei culpe procesuale în declanşarea litigiului, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 298 C. proc. civ.
Asupra criticii privind respingerea nelegală a cererii revizuenţilor de a introduce în cauză Ministerul Public, instanţa o apreciază, de asemenea, nefondată, câtă vreme participarea la judecată a Ministerului Public sau exercitarea căilor de atac de către acesta sunt reglementate expres prin dispoziţiile art. 45 C. proc. civ. şi cele ale art. 63, 67 alin. (1) şi 68 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, acesta neputând fi atras în proces, în modalitatea aleasă de revizuenţii din prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul F.V. împotriva Deciziei nr. 630 A din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8404/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8387/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
