ICCJ. Decizia nr. 8404/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8404/2011
Dosar nr.4563/117/2009
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 275 din 25 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4563/117/2009, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă: s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P., în Formaţiunea 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963; pârâtul a fost obligat să achite echivalentul în RON la data plăţii a sumei de câte 150.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului R.P. prin Sentinţa nr. 181/1950, pronunţată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj şi prin măsura administrativă a internării defunctului în Formaţiunea 0830 Periprava. Pârâtul a fost obligat să achite reclamanţilor suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa nr. 181 din 22 martie 1950, pronunţată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj, defunctul R.P. a fost condamnat la 10 ani temniţă grea, 8 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. şi la un an închisoare corecţională pentru delictul de deţinere ilegală de muniţiuni aparţinând armatei, urmând să execute pedeapsa cea mai gravă.
S-a reţinut că defunctul, care, la data pronunţării sentinţei avea vârsta de 22 ani şi era student, a iniţiat o organizaţie subversivă, în iarna anului 1946 - 1947, scopul acestei organizaţii fiind să pregătească „elemente care să lupte prin mijloace violente împotriva regimului de democraţie populară, în ipoteza unui război pe plan internaţional între U.R.S.S. şi ţările de democraţie populară, pe de-o parte, şi ţările capitaliste din Apus, pe de altă parte".
Prin Sentinţa nr. 267/1971 a Tribunalului Militar de Cluj, s-a dispus reabilitarea defunctului de sub efectele pedepsei menţionate mai sus. În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că defunctul a executat în întregime pedeapsa de 10 ani, fiind eliberat din penitenciar la 13 august 1959, însă a fost internat imediat în Formaţiunea nr. 0830 Periprava, în baza Ordinului M.A.I. nr. 10051/1959, unde a rămas până la 13 august 1963.
La dosar s-a depus copia Ordinului nr. 10051/1959 al M.A.I., prin care s-a dispus, în baza Decretului-lege nr. 89/1958 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 282/1958, fixarea locului de muncă al defunctului, pe o perioadă de 48 de luni, precum şi copia biletului de eliberare nr. x/1963, din care rezultă că defunctul a fost internat în Formaţiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963.
Din declaraţiile martorilor G.I.I., C.T.P.D. şi P.T.G., rezultă că defunctul a fost închis la sediul Securităţii din Cluj, la penitenciarul din Gherla şi la Canal. De asemenea, a fost internat şi în lagăre de muncă. După eliberare, nu şi-a putut continua studiile de drept, lucrând ca muncitor până în anul 1990.
Prin Hotărârea nr. 50 din 15 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada de detenţie a defunctului, de 14 ani, reprezintă 17 ani vechime în muncă, şi s-a acordat defunctului o indemnizaţie lunară de 2.800 RON.
Din certificatul de deces a rezultat că R.P. a decedat la data de 30 decembrie 2003, iar, din actele de stare civilă, a reieşit că reclamanta R.C. este soţia defunctului, iar reclamanţii R.L.A., R.P.E. şi R.M.F. sunt copiii defunctului.
În lumina dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, instanţa a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică de 10 ani şi prin măsura administrativă a internării în Formaţiunea 0830 Periprava, pe o perioadă de 4 ani, aplicate antecesorului lor.
Reglementând dreptul la reparaţie, prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nu a fost stabilit modul de determinare a cuantumului daunelor, drept urmare, în soluţionarea unor astfel de cereri, devin incidente dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea prejudiciului produs persoanei, victimă a unei astfel de condamnări.
Totodată, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
În speţă, instanţa a constatat că defunctul a fost arestat la vârsta de 22 ani, fiind student la Drept, executând efectiv pedeapsa închisorii, o perioadă de 10 ani, la sediul Securităţii din Cluj, la penitenciarul din Gherla şi la Canal. De asemenea, după executarea pedepsei, a fost imediat internat într-un lagăr de muncă, pentru o perioadă de 4 ani, în baza unui ordin al M.A.I., fără să existe o hotărâre judecătorească în acest sens.
Totodată, instanţa a constatat că efectele condamnării politice s-au extins şi asupra vieţii defunctului, ulterior eliberării sale, în condiţiile în care acesta nu a reuşit să termine facultatea de drept şi a lucrat ca muncitor până în anul 1989.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, instanţa a reţinut că, prin condamnarea politică suferită, defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecinţele condamnării vizând sănătatea sa fizică şi psihică, precum şi situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial la vârsta de 22 ani, din cauza condamnării, aceste aspecte influenţând şi viaţa reclamanţilor.
În consecinţă, instanţa a considerat că suma de 600.000 euro, care ar fi trebuit să fie acordată defunctului, dacă acesta ar fi fost în viaţă, cu titlu de daune morale, reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţele produse acestuia, ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt descrise.
Instanţa nu a reţinut susţinerile pârâtului, în sensul că defunctul a beneficiat de măsurile reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, şi al OUG nr. 214/1999, apreciind că aceste măsuri au reprezentat o reparaţie infimă, raportat la prejudiciul suferit de defunct.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea sentinţei, prin respingerea acţiunii reclamanţilor.
În motivarea apelului, s-a susţinut că instanţa de fond trebuia să respingă acţiunea faţă de descendenţi, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Cu privire la acordarea de despăgubiri, reprezentând daune morale şi pentru măsurile administrative luate faţă de defunctul R.P., constând în internarea în Formaţiunea 0830 Periprava, s-a invocat inadmisibilitatea cererii, întrucât Ordinului M.A.I. nr. 10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar măsura administrativă, având ca obiect internarea în Periprava, în cazul de faţă, nu a fost întemeiată pe niciunul dintre actele normative prevăzute în art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu poate fi constatat caracterul politic al acestei măsuri, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai arătat că instanţa nu a ţinut cont şi de drepturile acordate defunctului şi soţiei acestuia, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, obligând Statul Român la o sumă exagerată.
S-a criticat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu este în culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparaţie.
Prin Decizia nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei civile nr. 275 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost schimbată în parte această sentinţă, în sensul că a fost înlăturată dispoziţia de obligare a pârâtului să achite reclamanţilor R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F. echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de câte 150.000 euro, pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a defunctului R.P.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P. şi obligării pârâtului să achite reclamanţilor suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Nu a fost primit motivul de apel privind calitatea procesuală activă a descendenţilor, deoarece Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, prevede că fiecare dintre descendenţi au calitate procesuală proprie şi toţi descendenţii pot solicita acordarea de despăgubiri simultan, formularea cererii de către soţ/soţie neexcluzând posibilitatea solicitării de despăgubiri de către ceilalţi descendenţi, cât timp fiecare poate solicita despăgubiri în cuantumul indicat prin acest act normativ.
Celelalte motive de apel privitoare la cuantumul despăgubirilor nu au mai fost analizate, dat fiind faptul că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Cum Decizia menţionată este definitivă şi obligatorie, rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acţiunii nu mai există, astfel că acţiunea este în prezent lipsită de temei legal şi, prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ inexistent.
Curtea a mai reţinut că acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., nu este posibilă din două motive, care ţin de aspectele procedurale ale cauzei şi de fondul cererii.
Cu privire la aspectul de procedură, dat fiind că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legii speciale, nu pot, în apel, să schimbe temeiul juridic al cererii, pentru că ar schimba cauza acţiunii.
În ce priveşte fondul cererii, din deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că nu există o obligaţie a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârşite de regimurile politice existente anterior în acele state, dar, dacă aleg să acorde despăgubiri, atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparaţie în echitate care nu îşi are izvorul într-un fapt trecut, ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, neexistând obligaţia reparării, fapt reţinut şi de Curtea Constituţională.
Or, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, echivalează, în opinia curţii de apel, cu lipsa opţiunii statului de acordare a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
În ce priveşte prezenta cauză, Curtea a considerat că trebuie analizat dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009, pe perioada cât au fost în vigoare, până la declararea lor ca neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanţii au un bun sau o speranţă legitimă, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanţii au o hotărâre de primă instanţă, pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la această speranţă legitimă s-a constat că există o ingerinţă din partea statului, care este legitimă, ingerinţă care constă în chiar declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale care au oferit însăşi speranţa legitimă, procedura de constatare a neconstituţionalităţii fiind necesară într-o societate democratică şi predictibilă.
Distinct de considerentele de mai sus s-a arătat că, în materia despăgubirilor, pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, Curtea a constatat, în prezenta cauză, că nu se poate susţine că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice, în perioada comunistă, dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea de apel a reţinut că nu poate fi primit motivul de apel ce vizează cheltuielile de judecată, dat fiind că, şi în urma dispariţiei temeiului legal al acţiunii, statul este în culpă procesuală, întrucât a provocat existenţa prezentului proces, introducerea acţiunii fiind datorată apariţiei Legii nr. 221/2009, iar dispariţia acestui temei legal nu este determinat de reclamanţi.
Dat fiind că există o culpă a legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar, prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituţional, şi a născut, pentru persoanele ce au formulat acţiuni, doar speranţe, care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, se cuvine ca statul să suporte plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că au fost declarate ca neconstituţionale doar dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar nu şi dispoziţiile art. 4 din acelaşi act normativ, rămâne ca dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării defunctului R.P. să fie menţinute, dat fiind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de actul normativ, întrucât antecesorului reclamanţilor i s-a stabilit măsura administrativă a fixării locului de muncă, cunoscută şi ca domiciliu obligatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 89/1958 şi H.C.M. nr. 282/1958.
Chiar dacă această măsură este recunoscută de drept ca măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009, aceasta nu înseamnă că instanţa nu poate constata acest lucru, prin chiar dispozitivul hotărârii, prin urmare motivul de apel referitor la acest aspect nu a fost primit.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.C.F.P. Cluj, împotriva Sentinţei civile nr. 275 din 25 martie 2010 a Tribunalului Cluj.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1), teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză, întrucât, până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, pe baza unor probe pertinente şi concludente, a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis acţiunea, pârâtul fiind obligat să le plătească despăgubiri, cu titlu de daune morale.
Astfel, recunoaşterea dreptului la despăgubiri şi consacrarea acestui drept, chiar şi printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, le-a creat o speranţă legitimă în a vedea concretizat acest drept, care intră în sfera noţiunii de bun, în sensul ar. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Modificarea unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, ar fi în contradicţie cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât această hotărâre constituie un bun, deoarece identifică şi concretizează un drept cu valoare patrimonială.
Astfel, Curtea Constituţională nu se poate substitui aprecierii instanţelor de judecată, în nicio situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi, instanţele interne, independente şi imparţiale, fiind singurele care au plenitudine de competenţă. A nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele, în mod independent şi imparţial, asupra modului de aplicare şi interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de Curtea Constituţională, care nu reprezintă o instanţă independentă şi imparţială, în accepţiunea Convenţiei, înseamnă a le nega acestora puterea şi obligativitatea de a soluţiona cererea dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel, conform căreia, în cauză, s-au acordat despăgubiri, de către stat, pentru prejudiciile morale suportate de persoanele persecutate din motive politice, în perioada comunistă, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, s-a arătat că această motivare nu are nicio relevanţă cu privire la despăgubirile solicitate de reclamanţii R.O.A., R.P.E. şi R.M.F., în calitate de fii, care nu au beneficiat de niciun fel de despăgubiri, ca urmare a consecinţelor negative produse asupra lor, prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de tatăl lor.
Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului şi modificării sentinţei pronunţate de Tribunalul Cluj, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanţi şi exonerării Statului Român de plata cheltuielilor de judecată.
S-a susţinut că, întrucât măsura administrativă, invocată de către reclamanţi, este prevăzută expres la art. 3 din Legea nr. 221/2009, primul petit al cererii de chemare în judecată formulat este inadmisibil. Astfel, faptul că Ordinul M.A.I. nr. 10051/59 nu este enumerat printre cele arătate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu conduce la concluzia că măsura administrativă, având ca obiect internarea în Formaţiunea 0830 Periprava, întemeiata pe un alt act normativ decât cele arătate în art. 3 din Legea nr. 221/2009, s-ar încadra în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. La art. 4 alin. (2), se arată că poate fi constatat caracterul politic al altor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, or, în speţă, măsura administrativă a avut ca obiect internarea în Formaţiunea 0830 Periprava, prevăzută la art. 3 din Legea nr. 221/2009.
S-a criticat faptul că, în mod greşit, instanţa a menţinut dispoziţiile sentinţei privind obligarea pârâtului la achitarea către reclamanţi a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, cât timp apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost admis în parte.
S-a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu este în culpă procesuală, acesta fiind obligat, prin lege, să stea în judecată, în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparaţie.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului exercitat de recurenţii-reclamanţi R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F.:
În ceea ce priveşte efectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte va face următoarele consideraţii, care se vor raporta, în mod necesar, la motivele de recurs invocate în cauză:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecaţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, şi contrar opiniei recurenţilor-reclamanţi, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanţii beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, norma juridică pe care aceştia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat dreptul lor de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanţilor şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin aceştia, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F. împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Asupra recursului exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj:
În drept, în conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe (…) Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 282 din 5 martie 1958".
În cauză, s-a demonstrat, în baza ansamblului probator administrat, că fixarea locului de muncă al defunctului R.P., pe o perioadă de 48 de luni, şi internarea acestuia în Formaţiunea nr. 0830 Periprava, în perioada 13 august 1959 - 13 august 1963, s-a dispus în baza Decretului-lege nr. 89/1958 şi H.C.M. nr. 282/1958.
În consecinţă, în mod legal, instanţele de fond au constat şi confirmat, ca urmare a unei proceduri judiciare, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale impuse de un proces echitabil, caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva lui R.P., conferind o consacrare judiciară unei măsuri aplicate într-un caz particular, dedus judecăţii, căreia legea îi recunoaşte, în anumite ipoteze, reglementate expres, caracterul politic, ipoteze ce se regăsesc în speţă.
În acest context, se poate reţine că prima instanţă a dat deplină eficientă dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene, soluţionând toate capetele de cerere cu care a fost învestita de către reclamanţi.
În ceea ce priveşte motivul de recurs, prin care se critică obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, instanţa îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, câtă vreme declanşarea procedurii judiciare a fost determinată de intrarea în vigoare a unei legi speciale cu caracter reparator, atacată ulterior cu o excepţie de neconstituţionalitate, admisă, care a condus la suprimarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, pe parcursul procesului, iar, în cauză, unul dintre capetele cererii de chemare în judecată - cel privind constarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva lui R.P., a fost admis.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii R.C., R.L.A., R.P.E. şi R.M.F. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva Deciziei nr. 52/R din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 8408/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8400/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
