ICCJ. Decizia nr. 8416/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8416/2011
Dosar nr.8519/3/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 16 februarie 2010, reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent în RON, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, dispuse împotriva sa.
Prin Sentinţa civilă nr. 1393 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 1500 euro, în echivalent RON, calculat la cursul B.N.R din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate reclamantei prejudicii materiale şi morale, fiindu-i încălcat dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de onoare şi reputaţie.
Ţinând seama şi de faptul că reclamantei i-au fost acordate măsuri reparatorii, şi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a considerat suficientă suma de 1.500 euro, în echivalent RON, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Statul Român, prin M.F.P. şi reclamanta D.E..
Prin Decizia nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul reclamantei şi, admiţându-se apelul pârâtului, a fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, respingându-se, ca nefondată, acţiunea.
Analizând cele două apeluri declarate, instanţa de apel a expus următoarele considerente:
Reclamanta D.E. a promovat prezenta acţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi asupra altor cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia Curţii Constituţionale este, deci, obligatorie, opozabilă "erga ommnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, având efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată, în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice şi nu mai pot fi acordate, în temeiul acestei legi, daune morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării, în parte, a Sentinţei civile nr. 1393 din 27 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii cererii introductive, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de apel este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic contra Croaţiei, parag. 81).
Astfel, legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
În acelaşi sens, s-a susţinut că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de acest decret.
Este adevărat că suferinţele fizice şi psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile acordate trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieţii sociale şi să dea expresie principiului reparării integrale a prejudiciului.
În acest context, constatările Curţii Constituţionale a României, din cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, întrucât aceste decizii nu pot retroactiva.
Astfel, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării, în M. Of., a deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul procesului, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor constituţionale, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat, în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplica retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Recurenta a apreciat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea sa, prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.
În acelaşi sens, recurenta a invocat şi Cauzele Fredin împotriva Suediei şi Stubbinqs contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când persoane aflate în situaţii identice sau similare sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, precum şi cauza Dumitru Popescu contra României.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8422/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8412/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
