ICCJ. Decizia nr. 8408/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8408/2011
Dosar nr.793/3/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta P.D. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent RON, la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării în zona frontierei de vest şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955.
Prin Sentinţa nr. 577/2010, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând incidenţa prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1452 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând interpretarea eronată a probelor administrate şi greşita aplicare a prevederilor legale ce se impun în această materie, respectiv art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei şi nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. şi art. 5 din C.E.D.O.
Prin Decizia civilă nr. 24/C din 21 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut că nu se poate reţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal, după constatarea neconstituţionalităţii acestei norme legale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului şi a cărei înlăturare, în procedura controlului de constituţionalitate, nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic, dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele recunoscute de reglementările anterioare.
Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a stabilirii, în mod forţat, a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator, exclusiv la abuzul săvârşit de Statul Român, prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca, prin Legea nr. 221/2009, atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, şi în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională arătând că, prin asumarea obligaţiei de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui, prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii, prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea a reamintit că, în condiţiile în care, în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligaţie a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele, a căror constituţionalitate a fost verificată, urmărindu-se doar complinirea satisfacţiilor materiale deja acordate.
Rezultă, deci, că, în cauză, nu se poate reţine, de plano, producerea unui prejudiciu moral, în persoana reclamantei, doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu al familiei sale, măsura represivă luată asupra sa, ca şi consecinţele, în plan social, produse asupra familiei sale, justificând recunoaşterea morală, de către stat, a implicaţiilor de natură patrimonială şi nepatrimonială produse asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
O astfel de recunoaştere a intervenit, în cauză, atât prin stabilirea, în favoarea reclamantei, a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, prin Decizia nr. 670 din 25 martie 2004, emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, cât şi prin acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, prin stabilirea unei indemnizaţii în cuantum de 200 RON, pentru fiecare an de strămutare, conform Hotărârii nr. 486 din 20 noiembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1991.
Din această perspectivă, s-a constatat că nu se poate pretinde nici încălcarea art. 5 parag. 5 din Convenţie, care instituie dreptul persoanei care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri, în condiţii contrare celorlalte dispoziţii ale textului, de a obţine o despăgubire de la autorităţile statale în culpă.
Instanţa de apel a statuat că nu s-ar putea reţine, în cauză, că reclamanta ar fi dobândit o speranţă legitimă, în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie, prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate, întrucât acestea au fost înlăturate, nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu au fost abrogate de legiuitor, ci şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate (a se vedea în acest sens, Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009).
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta P.D., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea Sentinţei civile nr. 1425 din 15 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în sensul admiterii cererii introductive, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta recurentă a susţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 1358 din 12 octombrie 2010 de Curtea Constituţională, prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic contra Croaţiei, parag. 81).
Astfel, legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
În acelaşi sens, s-a susţinut că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de acest decret.
Este adevărat că suferinţele fizice şi psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile acordate trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieţii sociale.
În acest context, constatările Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, întrucât aceste decizii nu pot retroactiva.
Astfel, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării, în M. Of., a deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul procesului, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor constituţionale, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat, în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplica retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Recurenta a apreciat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea sa, prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecaţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. "
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 24/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 24/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8412/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8404/2011. Civil → |
|---|
