ICCJ. Decizia nr. 8412/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8412/2011
Dosar nr.2338/118/2010
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 martie 2010, pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. 2338/118/2010, reclamantul C.G. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Prin Sentinţa civilă nr. 1419 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 de euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic şi a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18 iunie 1951, reclamantul şi familia acestuia au fost deportaţi din comuna Săcălaz, jud Timiş, în comuna Frumuşiţa, jud. Galaţi, unde li s-a fixat domiciliul obligatoriu, până la data de 27 iulie 1955, şi că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, potrivit art. 5 din aceeaşi lege, în calitatea sa de descendent direct al unei persoane care a făcut obiectul unei astfel de măsuri.
S-a apreciat că dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional şi lezează demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală şi drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege, având drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea despăgubirii materiale, s-a avut în vedere că întinderea ei este limitată de lege şi că trebuie raportată la anumite criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive sau consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei sale, fără să constituie, însă, un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că acordarea sumei de 5.000 euro este de natură să ofere reclamantului o satisfacţie cu caracter compensatoriu.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul C.G. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic, în raport de suferinţele îndurate, ca urmare a dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu şi de consecinţele produse de această măsură, asupra sa şi a părinţilor săi, pe plan fizic şi psihic.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale formulată de reclamant, ca urmare a adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Prin Decizia civilă nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul reclamantului, ca nefondat şi a fost admis apelul pârâtului Statului Român, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate şi a respingerii acţiunii, ca nefondată.
Curtea a constatat că nu pot fi primite susţinerile, conform cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal, după constatarea neconstituţionalităţii acestei norme legale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului şi a cărei înlăturare, în procedura controlului de constituţionalitate, nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnare şi/sau măsurile administrative cu caracter politic, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele recunoscute de reglementările anterioare.
Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată, prin asemenea măsuri de natură politică, trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a stabilirii, în mod forţat, a domiciliului părinţilor săi într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv, la abuzul săvârşit de Statul Român, prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri, din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, şi în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională arătând că, prin asumarea obligaţiei de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este, de altfel, imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii, prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea a reamintit că, în condiţiile în care, în legislaţia română, existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligaţie a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituţionalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacţiilor materiale deja acordate.
Curtea a statuat şi asupra posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuţiile regimului comunist şi a apreciat că, prin recunoaşterea acestei posibilităţi, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, câtă vreme aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndreptăţire la despăgubire ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine producerea unui prejudiciu moral, în persoana reclamantului, doar din perspectiva faptului că, la data stabilirii domiciliului obligatoriu al familiei sale, avea vârsta de 10 ani, măsura represivă luată asupra tatălui său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de natură patrimonială şi nepatrimonială produse asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990, care s-a aplicat, fără nicio discriminare, persoanelor care îndeplineau condiţiile legale şi care şi-au exprimat opţiunea de a deveni beneficiarii măsurilor reparatorii.
O astfel de recunoaştere a intervenit şi în cauză, prin stabilirea, în favoarea tatălui reclamantului, a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă - prin Decizia nr. 821 din 17 mai 2007, emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar împrejurarea că defunctul C.T. nu a beneficiat şi de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 nu conduce, în mod automat, la concluzia temeiniciei cererii dedusă judecăţii, deoarece neacordarea acestor despăgubiri nu este imputabilă Statului Român, iar reclamantul nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral, în persoana lui, ca şi consecinţă a dislocării tatălui său.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul C.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a Sentinţei civile nr. 1419 din 14 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în sensul admiterii cererii introductive, aşa cum a fost formulată.
S-a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât şi pentru cele prevăzute de lege.
S-a argumentat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006, Cauza Blecic contra Croaţiei, parag. 81).
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României, însă trebuie avut în vedere şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2) din Constituţie.
S-a invocat faptul că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării, în M. Of., a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege, pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
În acest sens, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţională cu scopul urmărit.
În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, acestea fiind de notorietate, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei astfel de eventualităţi, fiind necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt, consecinţele negative suportate, sub aspect fizic şi psihic, precum şi urmările produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate.
Un alt motiv de recurs s-a raportat la aprecierea eronată a conţinutului probelor, ca şi la interpretarea temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, de către instanţa de apel, acestea determinând reexaminarea fondului cauzei şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale; despăgubirile putând fi, oricum, solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează, în temeiul art. 11 şi 20 din Constituţia României.
În acelaşi sens, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
S-a arătat că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, implicit, a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă, în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
S-a arătat că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 şi art. 14 din Convenţie, invocându-se şi hotărârea Curţii Europene în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă familia sa, şi nu să se limiteze să-şi motiveze respingerea apelului, în baza deciziilor Curţii Constituţionale.
S-a susţinut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea recurentului, prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede.
Sub un prim aspect, trebuie precizat că, în actuala structură a recursului, această cale de atac poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv prin pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar nu pentru motive de netemeinicie, astfel încât analiza motivului de recurs, prin care s-a invocat aprecierea eronată a conţinutului probelor, care s-ar circumscrie pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în prezent, abrogat, prin OUG nr. 138/2000, ca şi solicitarea reexaminării fondului cauzei nu sunt admisibile.
În acelaşi sens, deşi recurentul invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta nu face referire la nici un act juridic dedus judecăţii, a cărei natură ori înţeles să fi fost schimbat, în sensul acestor prevederi legale, astfel încât aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză şi nu pot fundamenta recursul dedus judecăţii, singurul temei juridic ce poate fi reţinut fiind cel al art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte efectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte va face următoarele consideraţii, care se vor raporta la motivele de recurs invocate în cauză:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat şi contrar opiniei recurentului, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul C.G. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun " al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. "
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul C.G. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale şi ale deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii, astfel încât nici argumentul creării unei practici neunitare, invocat de către recurent, nu poate fi reţinut.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului privind reaprecierea cuantumului prejudiciului devin superflue şi nu se mai impun a fi analizate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul reclamantul C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva Deciziei nr. 25/C din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8416/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8408/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
