ICCJ. Decizia nr. 842/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 842/2011
Dosar nr. 713/2/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 20 decembrie 2000, sub nr. 7096/2000, reclamanta L.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1626,66 mp, reprezentând cota de 1/3 din suprafaţa totală de 4880 mp, situat în Bucureşti, sectorul 3. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 1.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiei ce a existat pe teren şi demolată în anul 1985.
În subsidiar, în situaţia în care din motive obiective terenul nu poate fi restituit, reclamanta L.E. a cerut obligarea pârâtului Ministerul Culturii la plata contravalorii acestuia în sumă de 20.000.000.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut, iniţial, mamei sale - M.G., care l-a dobândit prin moştenire de la autoarea sa.
La rândul lor, părinţii reclamantei - G.L. şi M.L., la căsătoria reclamantei, i-au transmis acesteia, prin actul dotai înregistrat la Tribunalul Ilfov - Secţia notariat sub nr. 14159/1931, dreptul de proprietate în cota indiviză de 1/3 din imobilul, teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sectorul 3; o altă cotă indiviză de 1/3 din imobil a fost dată cu titlu dotal nr. 11279/1930 sorei reclamantei - L.M., căsătorită N., iar ultima cotă de 1/3 din imobil a rămas în proprietatea părinţilor reclamantei.
Bunul a fost, în totalitate, naţionalizat şi trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 (Anexă, poziţia nr.7081) pe numele mamei reclamantei - L.M.A.
La data de 20 decembrie 2000, sub nr. 7097/2000, reclamanţii N.F.G. şi N.S., în calitate de moştenitori ai defunctei L.M., căsătorită N., au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1626,66 mp, reprezentând cota de 1/3 din suprafaţa totală de 4880 mp, situat în Bucureşti, sectorul 3. Reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 1.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea construcţiei ce a existat pe teren, demolată în anul 1985.
În subsidiar, în situaţia în care terenul nu poate fi, din motive obiective, restituit în natură, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Culturii la plata contravalorii imobilului în sumă de 20.000.000.000 lei.
La data de 3 mai 2001, Tribunalul Bucureşti a dispus conexarea celor trei cauze în scopul soluţionării lor împreună.
Prin sentinţa civilă nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, acţiunea principală şi cererile conexe, soluţie confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 192 din 10 mai 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
În considerentele sentinţei civile nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 tribunalul a arătat următoarele:
După cum rezultă din procesul-verbal nr. 29441/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti (fila 13 dosar) la nivelul datei de 4 februarie 1941, proprietarii imobilului situat în Bucureşti (compus din construcţii şi teren aferent în suprafaţă de 4880 mp ) erau L.M.A., L.E. (unul dintre reclamanţii din prezenta cauză) şi N.M.
Imobilul sus descris a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanţii pretind că această operaţiune s-a realizat în mod nelegal, deoarece în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 a fost menţionată ca proprietară doar L.M.A., nu şi ceilalţi doi coproprietari de la acel moment (L.E. şi N.M.).
În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că statul a preluat imobilul în mod legal, deci având titlu valabil.
În prezent, terenul pe care s-au aflat construcţiile demolate (şi care este revendicat de reclamanţi) este deţinut de pârâtul Ministerul Culturii, fiind ocupat de Şantierul (aflat în conservare) prin care se urmăreşte edificarea obiectivului cultural anterior amintit.
Pe teren se găsesc diverse construcţii nefinalizate, rămase în stadiul de fundaţie ori edificate până la un anumit nivel.
Prin acţiunea principală şi cererile conexe, aceştia au pretins a li se achita despăgubiri băneşti, dar date fiind disp. art. 9-12 din Legea nr. 10/2001, ei nu pot primi despăgubiri băneşti, ci doar în forma titlurilor de valoare a acţiunilor la o societate comercială.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005, a admis recursul declarat de reclamanţii N.S., N.G. şi L.E. împotriva deciziei dată de Curtea de Apel Bucureşti, pe care a casat-o şi a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de casare a reţinut şi motivat că reclamanţii au promovat acţiuni în revendicare imobiliară întemeiate în drept pe prevederile art. 480, art. 998 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi că litigiul a fost soluţionat în baza Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei, fiind încălcate prevederile art. 47 din acest act normativ, odată ce acţiunile în revendicare nu au fost soluţionate pe fond, ci în temeiul excepţiei de inadmisibilitate, iar apelul reclamanţilor a rămas nesoluţionat. S-a indicat instanţei de trimitere ca în rejudecare să analizeze cauza şi în raport cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, căruia, prin Hotărârea nr. 937 din 14 august 2003 i s-au transmis bunurile imobile, respectiv terenul aferent obiectivului de investiţie „Centrul de Creaţie Culturală Cântarea României".
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 69 din 2 martie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta L.E. (decedată, proces continuat de moştenitoarea G.M.) şi de reclamanţii N.G. şi N.S. (decedată, proces continuat de moştenitorul N.G.).
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat următoarele:
Imobilul revendicat în cauză ce a aparţinut autorilor reclamanţilor, ce era compus din teren şi construcţii, a fost naţionalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 şi dat în administrare Primăriei municipiului Bucureşti. Ulterior, construcţiile au fost demolate iar terenul a trecut în administrarea C.C. al P.C.R., care, în baza Hotărârii nr. 1081 din 10 mai 1979, a început o serie de lucrări de investiţii, sistate la data de 22 decembrie 1989. În vederea continuării investiţiei, în anul 1990, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a transmis terenul în cauză, împreună cu alte terenuri, Ministerului Culturii, iar prin HG nr. 937 din 14 august 2003, terenul a fost dat în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, administratorul fiind mandatat să iniţieze un program prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului şi de realizare de construcţii pe teren.
Din expertiza tehnică efectuată în cauză, instanţa de apel a reţinut că o porţiune din parcela iniţială este destinată arterei de circulaţie, iar pe cealaltă porţiune se află elemente de construcţie, mai exact o platformă de beton cu lucrări parţiale de structură cu o fundaţie de 6 m adâncime, astfel că lucrările de investiţii ce se aflau în desfăşurare la 22 decembrie 1989 sunt în continuare protejate de un zid din dale de beton, şantierul găsindu-se în conservare, urmând ca lucrările să se reia. S-a conchis astfel că, deşi imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, motivele care au determinat afectarea terenului pentru construirea unor obiective de interes naţional subzistă.
Cu referire la capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri pentru construcţiile demolate, Decizia de casare a dispus, ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze în fond cererea menţionată, dar omite a lua în considerare că pe acest aspect s-a renunţat la motivele de recurs, Decizia pronunţată iniţial în apel - 192 din 10 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenind irevocabilă şi drept urmare nu se pot face discuţiuni pe acest aspect.
Întrucât în primul ciclu procesual instanţele au respins acţiunile conexe în temeiul unui incident procedural ce viza inadmisibilitatea demersului judiciar întreprins de reclamanţi, iar prin Decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât o casare totală, cu menţiunea expresă că dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru construcţiile demolate nu este prescris şi că „instanţa de trimitere urmează a se pronunţă şi în legătură cu acest capăt de cerere - lăsat nesoluţionat pe fondul său. În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti era obligată să soluţioneze aceste pretenţii, deoarece, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate era obligatorie pentru judecătorii instanţei de trimitere.
Cum instanţa de apel, în rejudecare, a procedat greşit la nesoluţionarea pe fond a acestor pretenţii, apreciind, eronat, atât limitele cât şi efectele renunţării, s-a impus admiterea recursului declarat de reclamanţi şi reluarea judecăţii la aceeaşi instanţă, urmând ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să ia în dezbatere, sub formă de apărări, şi celelalte critici formulate de reclamanţi în recurs.
Analizând sentinţa civilă apelată în raport de criticile formulate apel, de conţinutul deciziei civile nr. 163 din 14 ianuarie 2005 şi Decizia civilă nr. 5232 din 27 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu probele administrate în cauză, înscrisuri şi cele 2 expertize depuse prezentul dosar, Curtea de Apel Bucureşti cu majoritate, în complet de divergenţă a reţinut următoarele:
Rezultă că prin cele 3 acţiuni conexe reclamanţii în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari au solicitat întregul imobil din sector 3 compus din 4880 mp teren şi contravaloarea despăgubirilor pentru toate construcţiile aflate pe teren.
Imobilul a fost dobândit de M.L. ca dotă la căsătoria sa cu G.L. conform actului dotal autentificat la 21 aprilie 1906 sub nr. 172 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Astfel,cum rezultă din adresa din 26 iunie 2000 emisă de SC T. SA imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poziţia 1081 de la L.M.A. şi în baza transferului nr. 368/1954 de la MIA.
În adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti (fila 16 dosar 7096/2000) se arată că în programul construcţiilor de locuinţe pe anul 2000 al Primăriei Municipiului Bucureşti nu sunt prevăzute investiţii care să afecteze terenul situat în sector 3.
Prin Protocolul din 28 noiembrie 1990 investiţia prevăzută pentru Centrul Naţional de creaţii şi cultură „Cântarea României" a fost preluată de la fostul Oficiu Economic Central „Carpaţi" la Ministerul Culturii. Lucrările la acest obiectiv au fost sistate la începutul anului 1990 de către Ministerul Economiei Naţionale prin adresa nr. 224942 din 3 ianuarie 1990 (vezi fila 29 dosar 7096/2000).
În prezent toate construcţiile au fost demolate, iar partea de nord a terenului (aproximativ 30%) este ocupată de Bd., iar restul terenului este ocupat de S.N.C.C.C.R.
Astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate în cauză,ultimul depus de expert M.C. la 12 ianuarie 2009 (filele 80 -91 dosar), terenul în suprafaţă de 4880 mp al fostului imobil din sector 3, se identifică în prezent - o parte suprafaţa S1 - 2705 mp în domeniul public Bd., prin carosabil, parcare, trotuare, spaţiu verde şi o altă suprafaţă S2 -2175 mp în şantierul de conservare - lucrare sistată din anul 1989. Starea actuală a şantierului în conservare, aspectul general de abandonare a lucrării sistate din 1989, lipsa finanţărilor şi a unor investiţii parţiale face posibilă restituirea acestei suprafeţe în natură, reclamanţilor.
Suprafaţa de teren S2 ce reprezintă şantier în conservare nu face parte din domeniul public al statului astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 3, art. 7şi art. 8 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998. Prin urmare nu se poate reţine că OG nr. 129 din 29 august 1998 ar fi inclus terenul revendicat rămas liber în domeniul public al statului acest act normativ este anterior Legii nr. 213/1998. După apariţia legii privind proprietatea publică nu a fost emisă nici o hotărâre a guvernului respectiv a C.G.M.B. sau a Consiliului Judeţean prin care suprafaţa aflată în şantierul de conservare - lucrare sistată din anul 1989 - să fie declarată ca parte a domeniului public.
O parte din terenul revendicat este afectat de utilităţi publice cu caracter de domeniu public, conform art. 3 din Legea nr. 213/1998 şi anexei nr. 1. Pentru suprafaţa de teren afectată de aceste lucrări - 2705 mp (Bd. arteră de circulaţie, parcare, trotuare, spaţiu verde) şi pentru construcţiile demolate s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri la valoare actuală de circulaţie, care a fost abilita prin expertiza contabilă întocmită de S.I. depusă dosar la 3 iunie 2009 (filele 129- 135 dosar). Construcţiile demolate 1985 (casă de locuit şi anexe - magazie, magazin băcănie, atelier brutărie, au fost evaluate ipotetic la suma de 135.854 Euro.
Având în vedere că dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost încălcat, fiind deposedaţi abuziv, iar Statul nu are un titlu legal pentru justifica preluarea şi nici nu i-a despăgubit până în prezent pe ceştia, Curtea cu majoritate, a constatat că apelul este fondat şi conform art. 296 C. proc. civ. l-a admis, a schimbat sentinţa civilă apelată nr. 1445 din 22 noiembrie 2001 pronunţată în dosarul nr. 7096/2000 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis acţiunile conexe formulate de reclamanţi (respectiv autorii acestora L.E., N.G. şi N.S.) a omologa rapoartele de expertiză şi a obligat pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor G.M. şi N.V.L. în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2175 mp identificat, delimitat ca fiind suprafaţa S2 delimitată de punctele A,B,8,9, 10,11, 12, 13,14,15,16,17,18, A prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert M.C. şi schiţa anexă 2 precum şi planul cadastral anexă 3 la acest raport de expertiză (filele 80-81 şi 90-91 dosar apel), conform art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţelor având în vedere că acesta deţine în prezent dreptul de administrare asupra terenului şi are obligaţia, alături de ceilalţi pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate terenul de 2175 mp, conform art. 12, alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Curtea, cu majoritate, a constatat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză având în vedere temeiul de drept indicat de reclamanţi în cele 3 acţiuni conexe(art. 480 C. civ. şi Legea nr. 213/1998) iar Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are incidenţă în cauză deoarece vizează admisibilitatea acţiunilor în revendicare introduse după apariţia Legii nr. 10/2001, în timp ce prezentele acţiuni conexe sunt formulate la 20 decembrie 2000.
Având în vedere că o parte din terenul de 4880 mp nu mai poate fi restituit în natură, Curtea, cu majoritate, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor contravaloarea terenului în suprafaţă de 2705 mp S1, şi a construcţiilor demolate în valoare totală de 6.037.391 Euro, compusă din: 135.854 Euro, contravaloare construcţii demolate şi 5.901.537 Euro - contravaloare teren, în echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii, având în vedere că prin deciziile de casare nr. 5232 din 27 iunie 2007 şi nr. 163 din 14 ianuarie 2005 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că reclamanţii nu au renunţat la dreptul pretins şi că această cerere de acordare a despăgubirilor nu este prescrisă.
Această obligaţie de plată a despăgubirilor revine pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice deoarece acesta a preluat abuziv imobilul fără a achita o dreaptă şi prealabilă despăgubire până în prezent, iar conform art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 în litigiile referitoare la drepturi de proprietate Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului care a solicitat modificarea în parte a deciziei civile nr. 670 din 15 decembrie 2009, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei raportat la capătul de cerere care vizează restituirea în natură a suprafeţei de 2175 mp, iar pe fondul cauzei, cu privire la acelaşi capăt de cerere, solicită respingerea întrucât, utilitatea publică a acestui teren subzistă în continuare.
Se invocă aplicarea dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 937/2003, art. 8 din OUG nr. 24/2007, art. 2 alin. (2) din HG nr. 361/2007, art. 6 din OUG nr. 221/2008, art. 3 din HG nr. 33/2009.
Se arată că suprafaţa de teren de 2175 mp care se suprapune proiectului "Esplanada" se află în proprietatea privată a statului, şi doar în administrarea instituţiei recurente.
În speţa de faţă, s-a pus în discuţie dreptul de proprietate asupra unui bun aparţinând domeniului privat al statului, iar instituţia nu are calitate pasivă în cauză.
Cu privire la restituirea parţială în natură a terenului în suprafaţă de 2175 mp identificat conform expertizei administrate în cauză, se susţine că actele depuse la dosar nu reiese o dovadă a partajării terenului sau a ieşirii din indiviziune, astfel că, suprafeţele revendicate în cote de 1/3 nu sunt individualizate prin indicarea vecinătăţilor.
Imobilul a fost naţionalizat, trecând în folosinţa şi administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Se invocă în drept motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii nr. 670 din 15 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, solicitând respingerea acţiunilor conexe formulate de reclamanţii G.M.E. şi N.V.L. faţă de instituţie ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei civile apelate, având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut în esenţă - în mod eronat - printr-o analiză superficială a materialului probator - că, de vreme ce dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost încălcat prin deposedare abuzivă, Statul neavând un titlu legal pentru a justifica preluarea şi nici nu i-a despăgubit până în prezent pe aceştia, acţiunile conexate din dosarele nr. 7096, 7097 şi 7098 din anul 2000 ce formează obiectul dosarului nr. 7096/2000 prin care s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului din sector 3 compus din 4480 mp teren şi contravaloarea construcţiilor demolate se vor admite şi omologând rapoartele de expertiză - va obliga pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2175 mp astfel cum a fost identificat şi delimitat ca suprafaţa S2 prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert M.C.
S-a mai reţinut, de asemenea, în vădită contradicţie în termenii considerentelor, pe o parte, că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren S2 de 2175 mp reprezentată de şantierul în conservare a investiţiilor prevăzute pentru C.N.C.C.C.R., lucrările acestui obiectiv au fost sistate din anul 1989, starea actuală a şantierului în conservare, aspectul general de abandonare a lucrării, lipsa finanţărilor şi a unor investiţii publice făcând posibilă restituirea către reclamanţi a acestei suprafeţe în natură.
Că, suprafaţa de teren S2 ce reprezintă şantierul în conservare nu face parte din domeniul public al Statului astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 în Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Pe de altă parte, soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, instanţa de apel, deşi reţine în mod corect că acesta deţine în prezent dreptul de administrare asupra terenului şi respinge ca nefondată această excepţie, dispune totuşi obligarea - vădit netemeinic şi nelegal - prin nesocotirea flagrantă a materialului probator, - şi a celorlalţi pârâţi (Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional ) să lase reclamanţilor în deplină proprietate terenul de 2175 mp conform art. 12, alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Se invocă drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Deşi instanţa de apel reţine punctual în considerente că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. 163 din 14 ianuarie 2005, admiţând recursul reclamanţilor şi dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare la aceeaşi instanţă a indicat instanţei de trimitere ca, în rejudecare, să analizeze cauza şi în raport cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, căruia, prin HG nr. 937 din 14 august 2003, i s-au transmis bunurile imobile, respectiv terenul aferent obiectivului de investiţii, C.C.C.C.R. şi, deşi, pe firul aceluiaşi raţionament, în mod corect respinge ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor (fostul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului), având în vedere că acesta deţine în prezent dreptul de administrare asupra terenului în suprafaţă de 2175 mp, extinde în mod surprinzător în dispozitiv măsura obligării de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor acest teren şi asupra instituţiei Ministerul Culturii, nesocotind astfel materialul probator, printr-o greşită stabilire a situaţiei de fapt.
Se reiterează astfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei, referitor la măsurile din dispozitiv privind obligarea pârâţilor Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 2175 mp.
Referitor la al doilea motiv de recurs ce vizează pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se consideră că s-au încălcat dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut următoarele critici de nelegalitate ale deciziei recurate.
Hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În mod greşit a obligat Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii imobilului teren din litigiu având în vedere următoarele considerente:
Se consideră că instanţa, pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, trebuia să aibă în vedere dispoziţiile legale aplicabile, respectiv prevederile Legii nr. 213/1998, ale Decretului nr. 31/1954 şi ale Legii nr. 215/2001, având în vedere destinaţia imobilului din litigiu, artera de circulaţie B-dul şi conform acestei destinaţii, calitate procesuală pasivă în cauză are unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În acest sens, se învederează instanţei faptul că în conformitate cu prevederile art. 135 art. 3 din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică comunei, oraşului, municipiului şi judeţului. Din acest text de lege rezultă ca subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
Prin urmare, având în vedere faptul ca terenul revendicat în suprafaţa de 2705 mp este ocupat de artera de circulaţie B-dul, fiind aşadar afectat de utilităţi, supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, respectiv artera de circulaţie, cu certitudine acest fapt conclude ca terenul se afla în proprietatea uitaţii administrativ teritoriale fiind de interes local, respectiv Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor pentru un teren ce se află în proprietatea administraţiei publice locale singura instituţie care putea fi obligată în raportul juridic dedus judecaţii fiind însăşi administraţia publică locală, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel s-a pronunţat pe un capăt de cerere cu care nu fusese învestită, respectiv de acordare a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei de 5.901.537 Euro, contravaloare teren în suprafaţă de 2705 mp se consideră că această sumă conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor având în vedere faptul ca pe piaţa liberă reclamanţii nu ar fi obţinut niciodată o astfel sumă, aceasta fiind mult prea mare comparativ cu preţul pieţei, stabilit la o valoare de 2.181 ,71 Euro pe mp.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a susţinut motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată nr. 1445/2001, în sensul că s-au admis acţiunile conexe şi a obligat pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Dezvoltării Publice şi Locuinţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţa de 2175 mp identificat şi delimitat prin raportul de expertiză şi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.D.R.I., cu privire la acest capăt de cerere şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei totale de 6.037.391 Euro.
Expertul nu-şi poate da cu părerea asupra existenţei unor finanţări ori proiecte pentru acest amplasament concluziile expertului privind absenţa oricăror dovezi privind măsurile de reconversie adoptate conform actelor normative HG nr. 937/2003 şi OG nr. 29/2008.
Dimpotrivă, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei a arătat că se află în negociere privind încheierea unui contract ce priveşte aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor HG nr. 937/2003.
Se conchide în cadrul cereriide recurs că utilitatea publică a terenului în care este inclusă şi suprafaţa învederată subzistă în continuare.
Analizând excepţia nulităţii hotărârii invocate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed:
Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocă excepţia nulităţii deciziei recurate (Decizia civilă nr. 670 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă) deoarece minuta deciziei nu ar fi semnată de toţi judecătorii, existând înscrise doar iniţialele unuia dintre judecătorii care au pronunţat Decizia cu opinia majoritară.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 258 C. proc. civ. este necesară ca minuta să nu fie semnată de judecătorii care au pronunţat acea decizie. Cerinţa semnării minutei are rolul de a garanta neschimbarea hotărârii şi de a asigura posibilitatea verificării legalităţii compunerii completului de judecată. În speţă, minuta apare ca fiind semnată de cei doi judecători care au exprimat opinia majoritară, în fapt contestându-se practic semnătura unuia dintre cei doi judecători (care ar fi exprimată doar prin cele două iniţiale), neputând opera în aceste condiţii nulitatea hotărârii.
Pe fondul recursurilor declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civilă recurată s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa civilă în sensul că s-au admis acţiunile conexe, s-a omologat raportul de expertiză şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2175 mp (S2 identificat în raportul de expertiză) şi a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei contravaloarea suprafeţei de teren de 2705 mp (pentru S1) şi construcţii demolate, în valoarea totală de 6.037.391 Euro.
Motivele de recurs invocate de recurenţii pârâţi privesc, pe de o parte, greşita restituire în natură a suprafeţei de 2175 mp identificată conform raportului de expertiză întocmit în cauză, ele fiind fondate sub aspectul lipsei unei dovezi a partajării terenului respectiv sau a ieşirii din indiviziune, şi faţă de situaţia că suprafeţele revendicate în cote de 1/3 nu sunt individualizate prin indicarea vecinătăţilor. Astfel, în cauză se impune identificare fiecăruia dintre cele 3 loturi ( din totalul suprafeţei de 4880 mp) prin efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate.
Deşi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevede că judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, instanţa de apel nu a manifestat rolul activ în identificarea suprafeţei de teren cu vecinătăţile ce ar fi trebuit consemnate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, precum şi a situaţiei sale juridice.
Lămurirea pe deplin a situaţiei juridice a terenului de 2175 mp este necesară, date fiind criticile recurenţilor privind calitatea procesuală pasivă a deţinătorilor terenului şi pentru stabilirea apartenenţei acestuia la domeniul public sau privat al statului. Astfel, se vor verifica susţinerile recurenţilor pârâţi privind trecerea terenului respectiv – în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului ( care a fost mandatat să iniţieze un program de reconversie funcţională a amplasamentului conform prevederilor art. 1 al HG nr. 937/2002 privind transmiterea unor bunuri imobile, proprietate privată a statului, din administrarea Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, precum şi mandatarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului de a iniţia un program privitor la reconversie a amplasamentului.
Aceste critici se regăsesc în cuprinsul cererilor de recurs ale pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, iar soluţionarea acestor aspecte de instanţa de apel conduce la corecta rezolvare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor care au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor acest teren. De altfel, în dosarul nr. 18041/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, relativ la suprafaţa de 2175 mp Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a precizat în faza soluţionării recursului că se află în negociere privind încheierea unui contract ce priveşte aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor HG nr. 937/2003.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel trebuie să respecte îndrumările deciziei de casare nr. 163 din 14 ianuarie2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorii conform dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Şi susţinerile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti privind obligarea sa la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcţiei demolate şi terenului în suprafaţă de 2705 mp se impun a fi analizate cu ocazia rejudecării, dată fiind destinaţia acestui teren - arteră de circulaţie şi apartenenţa acestuia la domeniul public al statului sau al unităţii administrativ teritoriale, funcţie de care se va soluţiona şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, invocată de acest pârât, prin indicarea ca aplicabile a dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi a art. 4 din HG nr. 495/2007 care instituie un mandat legal de reprezentare a Statului de către Ministerul Economiei şi Finanţelor în faţa instanţei.
De asemenea, se impune a se administra întregul probatoriu necesar stabilirii depline a situaţiei de fapt şi faţă de susţinerile recurentului Municipiul Bucureşti prin Primarul General privind stabilirea utilităţii publice a terenului în care este inclusă şi suprafaţa de teren revendicată, în raport de care se vor aplica dispoziţiile Legii nr. 213/1998, precum şi motivele de recurs invocate de Statul Român privind aplicarea corectă a dispoziţiilor legale avute în vedere la calculul despăgubirilor acordate.
Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile în baza art. 314 C. proc. civ. , se va casa Decizia civilă şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 670 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 844/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 841/2011. Civil → |
|---|
