ICCJ. Decizia nr. 8453/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8453/2011
Dosar nr.5603/118/2010
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2011
Prin Decizia nr. 28/C din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul-intimat Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 1661 din 19 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că a schimbat în tot sentinţa apelată şi pe fond a respins în totalitate acţiunea ca nefondată.
A respins apelul declarat de reclamantul-intimat G.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1661 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea reclamantului G.I., pârâtul STATUL ROMÂN prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa fiind obligat la plata sumei de 2500 euro în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform Legii nr. 221/2009. Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus împreună cu familia sa, precum şi acordarea de despăgubiri în sumă de 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării din Mangalia şi stabilirii de domiciliu obligatoriu la Târgu Mureş, în baza Deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 239 din 17 aprilie 1952.
Din adresa din 07 aprilie 2010 emisă de către M.A.N. - Secţia Instanţelor Militare rezultă că reclamantul G.I., fiul lui G.C. şi G.M., a fost strămutat la data de 20 aprilie 1952 prin Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 239/1952, împreună cu familia sa formată din G.C. - 53 ani, G.M. - 48 ani, M.G. - 16 ani, G.E. - 18 ani şi G.Z. - 9 ani, din localitatea Mangalia, judeţ Constanţa şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Târgu Mureş. Prin Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 5076/1954, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Prin Decizia nr. 2903 din 29 noiembrie 2007 emisă de către Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în temeiul OUG nr. 214/1999, i s-a acordat reclamantului G.I. această calitate.
Sub aspectul daunelor pretinse, valoarea acestora s-a stabilit conform criteriilor definite de către legiuitor prin OUG nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora, în speţă acordându-i-se părţii 2500 euro, cu respingerea celorlalte pretenţii.
Cu privire la apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei primei instanţe, instanţa a reţinut următoarele:
Sunt nefondate susţinerile apelantului pârât potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin OUG nr. 62/2010 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Reclamantul a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 414 RON lunar, conform Hotărârii nr. 1004 din 05 martie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, sumă primită în toată această perioadă.
În egală măsură, prin hotărârea sus-menţionată Statul a recunoscut reclamantului perioada restricţiilor domiciliare (09 aprilie 1952 - 05 mai 1954) ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă în aceeaşi unitate, conferindu-i-se astfel un stagiu valorificat în cadrul drepturilor de pensie, de 3 ani 1 lună şi 9 zile.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 2903 din 29 noiembrie 2007 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă) şi anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport - în cazul societăţilor cu capital privat - integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înţeles sau nu să le pretindă efectiv.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu ar putea fi reţinută susţinerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acestuia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi dobândit "o speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea a reţinut sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei - Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei - Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei - Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru următoarele motive:
Motivaţia că beneficiază de indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi de drepturi adiacente, nu este de natură a limita cererea pentru prejudicial moral suferit urmare abuzului autorităţilor statului poliţienesc în perioada 1952 - 1956.
În aplicarea art. 41 din Convenţia C.E.D.O, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie constantă prin acordarea unor sume cu titlu de reparaţie morală.
Indemnizaţia primită în baza Decretului-lege nr. 118/1990 este acordată pentru măsura strămutării, în timp ce prin acţiunea formulată a solicitat acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral produs de statul comunist urmare măsurilor abuzive cu caracter penal.
Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că.
Urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea, în esenţă, a următoarelor argumente.
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Pe de altă parte, noţiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
Limitele de judecată sunt cele fixate prin cererea de chemare în judecată, iar acestea vizează o măsură administrativă şi nu o condamnare penală, iar art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se pune în discuţie în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Europene.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva Deciziei nr. 28/C din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8456/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8452/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
