ICCJ. Decizia nr. 8526/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8526/2011
Dosar nr.6491/3/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1079 din 21 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi în consecinţă a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, echivalent în RON la data plăţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în intervalul 2 iunie 1951 - 27 iulie 1955, din dispoziţia organelor de represiune ale regimului comunist, reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocaţi din zona frontierei de vest şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Vădeni, judeţul Brăila, pe motiv că sunt de origine macedoneană.
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic şi împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic pot solicita în termen de 3 ani acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că suma de 20.000 euro este rezonabilă în raport cu suferinţele pe care le-a îndurat reclamantul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul C.I., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi M. P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 139 A din 14 februarie 2011 a respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1079 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
A schimbat sentinţa apelată în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Apelurile declarate împotriva sentinţei atacate vizau legalitatea şi temeinicia hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar cu ocazia concluziilor asupra fondului, M.P. a invocat problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în urma admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, caracter general şi putere numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii articolului menţionat, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
În consecinţă, reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un "bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel.
În speţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunţată şi publicată anterior pronunţării deciziei în apel, situaţie în care aceasta, având caracter obligatoriu, trebuie avută în vedere la soluţionarea litigiului.
Constatând că dispoziţia legală referitoare la obţinerea despăgubirilor solicitate de reclamant a fost anulată pe calea controlului de constituţionalitate al acesteia, curtea de apel a reţinut că, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu mai subzistă, încetându-şi efectele juridice.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I. invocând cazurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţia României privind principiul neretroactivităţii legii, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut dreptul la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut reclamantului de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O altă critică adusă deciziei constă în aprecierea eronată a conţinutului probelor şi interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.
Sub acest aspect, recurentul - reclamant a invocat Rezoluţia nr. 1096/1996 şi art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care au prioritate în raport cu legea internă, respectiv art. 20 din Constituţie.
Recurentul - reclamant a mai susţinut că, în speţă, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, recurentul a invocat cauzele Fredin împotriva Suediei şi Stubbingas contra Marea Britanie.
Că, în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curţii Constituţionale.
A mai susţinut recurentul că, în favoarea sa, a fost stabilit un drept subiectiv patrimonial, drept care se subsumează noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Faţă de cele expuse, recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 1079 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză va fi respins pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestei ipoteze.
Criticile formulate de recurentul - reclamant aduc în discuţie o singură chestiune şi anume aceea a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel, în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în control a posteriori de constituţionalitate, art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Potrivit aceloraşi reglementări, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Din economia textelor legale evocate rezultă că, efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţii legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1) din Constituţia României impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale urmează a se reţine că prezumţia de constituţionalitate a legii atacate este înlăturată odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
Problema de drept ce se ridică în speţă este aceea dacă declararea ca neconstituţională a textului de lege în discuţie, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 produce efecte juridice şi asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Este adevărat că art. 148 alin. (2) din Constituţie consacră principiul priorităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern, dar nu este mai puţin adevărat că instanţa de apel nu are posibilitatea să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul naţional, declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională cu anumite dispoziţii comunitare care nici nu au fost invocate în faţa primei instanţe.
Pe de altă parte, nu se poate susţine că recurentul - reclamant era titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1458 din 21 octombrie 2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi confere acest drept.
Speranţa reclamantului de a i se recunoaşte un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, se referă la existenţa bunului în patrimoniul părţii la data la care se pretinde protecţia dreptului european, ori la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În ceea ce priveşte criticile recurentului - reclamant referitoare la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Rezoluţiei nr. 1096/1996, acestea sunt neîntemeiate.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nici Convenţia şi nici Rezoluţia nr. 1096/1996 nu impun statului nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor ci Statul Român şi-a propus să acorde despăgubiri pentru persoanele care au fost condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În raport cu cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 139/A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 8544/2011. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 8532/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
