ICCJ. Decizia nr. 8586/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8586/2011
Dosar nr.1337/120/2010
Şedinţa publică din 6 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 30 martie 2010, reclamanta N.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale, pentru condamnarea politică suferită de tatăl său, S.G.
Prin Sentinţa nr. 2090 pronunţată la 11 noiembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte cererea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.700 euro daune morale şi 500 RON cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 1105 din 28 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 282 din 20 februarie 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, tatăl reclamantei, S.G., a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen., fiind arestat la 12 iunie 1959 şi pus în libertate la 15 aprilie 1964, astfel cum reiese din adresa din 15 aprilie 1964 a Penitenciarului Jilava.
Instanţa a apreciat că temeiul în care s-a dispus condamnarea [art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen.] semnifică, în înţelesul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, o condamnare cu caracter politic, pentru care reclamanta, descendentă de gradul I a persoanei condamnate, este îndreptăţită la plata despăgubirilor.
În raport de probele administrate, tribunalul a reţinut că suferinţele fizice şi psihice îndurate de către autorul reclamantei pe durata detenţiei reprezintă consecinţa tratamentelor inumane şi degradante, fiind întemeiată cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri.
Având în vedere că prin OUG nr. 62/2010 s-a stabilit ca limită maximă a despăgubirilor morale suma de 5.000 euro, tribunalul a admis în parte cererea dedusă judecăţii şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.700 euro, apreciind că această sumă este suficientă pentru prejudiciul încercat.
Sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere că ascendentul reclamantei a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv prin Hotărârea nr. 213/15 decembrie 1990 a comisiei constituite pentru aplicarea acestuia act normativ i s-a acordat o indemnizaţie lunară de câte 200 RON pentru fiecare an de detenţie, începând cu data adoptării decretului-lege.
S-a apreciat că suma de 2.700 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului moral resimţit de titulara cererii, suma pretinsă de reclamantă fiind exagerată atâta vreme cât însuşi autorul său a încasat din 1990 până la survenirea decesului, 1 iulie 1998, suma de 968 RON lunar, ce a fost indexată în raport cu indicele de evoluţie a preţurilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, reclamanta N.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Prin Decizia nr. 24 din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile, ca nefondate.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Referitor la apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, "dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale fiind suspendate de drept."
De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceste dispoziţii fiind reluate şi în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În speţa de faţă, cele 45 de zile de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale s-au epuizat fără ca instituţiile statului, abilitate, să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu soluţiile Curţii Constituţionale, astfel încât, potrivit legii, urmează a fi considerate abrogate, pe viitor.
Problema de bază ce se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curţii Constituţionale au efect şi asupra acţiunilor şi cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituţionalităţii.
Instanţa de apel a remarcat că acest aspect a fost analizat şi rezolvat chiar de către Curtea Constituţională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, "efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţia fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecinţa, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională."
În legătură cu principiul neretroactivităţii legii, instanţa de apel a reţinut că acesta se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. (1) lit. a) nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sprijinul acestei concluzii, instanţa de apel a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi la numeroase decizii ale Curţii Constituţionale, inclusiv Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Instanţa de apel a apreciat că, în cazul în care s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare, ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Concluzionând, Curtea de Apel a constatat că, acţiunii de faţă, introdusă la data de 30 martie 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată, hotărârea instanţei de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicţional, în limitele cererii de apel şi raportat la stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că toate criticile formulate de cei doi apelanţi, referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 din lege, sunt nefondate.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate, Curtea de Apel a reţinut că instanţa de fond a luat în considerare, fără a se limita la acestea, durata măsurii cu caracter politic, perioada de timp scursă de la aceasta şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Referitor la apelul declarat de reclamanta N.E. şi care priveşte limitarea în mod greşit de către prima instanţă a cuantumului daunelor morale la suma de 2.700 euro, instanţa de apel a apreciat că şi acesta este nefondat, având în vedere că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor OUG nr. 62/2010 prin care s-a stabilit ca limită maximă a despăgubirilor morale suma de 5.000 euro, reţinând că pentru prejudiciul suferit şi dovedit în cauză suma de 2.700 euro la care a fost obligat intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice este suficientă, ţinând cont şi de celelalte măsuri prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 de care a beneficiat autorul reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta N.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Reclamanta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat că instanţa a aplicat greşit prevederile OUG nr. 62/2010, privind limitarea cuantumului despăgubirilor, deşi aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, iar considerentele deciziei sunt contradictorii, deoarece instanţa de apel motivează soluţia adoptată în raport de Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dar respinge apelul reclamantei reţinând aplicabilitatea OUG nr. 62/2010.
Pârâtul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text declarat neconstituţional şi care nu mai putea constitui temei de drept al acţiunii.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Se impune analiza cu prioritate a motivului invocat de recurentul pârât, referitor la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, motiv care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Astfel cum reiese din considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
S-a mai reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, se constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de pârât, hotărârea din apel fiind pronunţată în baza unei dispoziţii legale declarată neconstituţională printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului. Ca atare, se impune admiterea recursului declarat de recurentul pârât, modificarea deciziei recurate şi respingerea în tot a acţiunii formulate de reclamantă.
În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale, ar fi redundantă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei de recurs asupra aplicabilităţii OUG nr. 62/2010 în ceea ce priveşte evaluarea daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Având în vedere argumentele expuse şi faţă de prevederile art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, se va admite recursul pârâtului şi se va modifica Decizia, în sensul schimbării în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantă, urmând a fi menţinută dispoziţia din decizie privind respingerea apelului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva Deciziei nr. 24 din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa împotriva Sentinţei nr. 2090 din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă.
Schimbă sentinţa apelată în sensul că respinge acţiunea.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8585/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8582/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
