ICCJ. Decizia nr. 8617/2011. Civil
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8617/2011
Dosar nr.913/117/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 332 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanta C.N., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plăţii cu titlul de daune morale, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic constând în deportarea reclamantei pe perioada 12 decembrie 1958 - 15 aprilie 1964 şi a fost respinsă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:
Reclamanta este îndreptăţită la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 faţă de împrejurarea că la vârsta dislocării a avut aproape doi ani, fiind nevoită, alături de familia sa, la o vârstă la care necesita o îngrijire aparte, o alimentaţie şi o educaţie specifică vârstei, să suporte condiţiile deportării timp de aproximativ 5 ani.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, considerând că acestea nu pot avea un caracter pur simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogăţire pentru victimă, trebuind să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-şi uşura ori compensa în măsura posibilităţii suferinţele sau neplăcerile pe care le-a îndurat, a acordat reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 60.000 euro, cu titlu de daune morale, admiţând în parte pretenţiile formulate.
S-a avut în vedere şi faptul că daunele morale constituie o compensaţie care poate fi, de multe ori, nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deşi nici acest aspect nu poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
Tribunalul a ţinut cont şi de drepturile acordate reclamantei în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiind începând cu data de 01 iunie 1990 de o indemnizaţie lunară de 1.050 RON, care în prezent se ridică la suma de 1.049 RON.
Cererea privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât, acestea nu au fost justificate prin depunerea unor acte din care să rezulte faptul că s-a achitat onorariul avocaţial de către reclamantă.
Prin Decizia nr. 120 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, hotărârea instanţei de fond fiind schimbată în sensul respingerii acţiunii reclamantei având ca obiect pretenţii în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Temeiul în drept al acţiunii reclamantei, în baza căruia a solicitat plata daunelor morale îl reprezintă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, care prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale, astfel că aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Deşi la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nicio jurisprudenţă constatată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportate la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N. care invocând dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei apelate şi în fond, respingerea apelului pârâtului, cu consecinţa menţinerii ca temeinice şi legale a sentinţei atacate.
În dezvoltarea motivului invocat, recurenta susţine că este îndreptăţită la acordarea daunelor morale, prezentând pe larg suferinţele suportate de aceasta şi de familia sa, ca urmare a măsurii de strămutare în localitatea Rubla, judeţul Brăila.
Arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţie, raportat la prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai arată că, raportat la evidenta disfuncţionalitate legislativă care a fost creată prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţele trebuiau să aplice direct prevederile constituţionale, respectiv să facă aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În continuare susţine că prin acordarea priorităţii pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanţele trebuiau să se pronunţe şi raportat la acestea nu doar la prevederile legale declarate neconstituţionale.
Atâta timp cât la momentul edictării legii statul a creat o speranţă legitimă la dobândirea unei despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea acţiunii se încalcă art. 1 din Primul Protocol adiţional, raportat la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane.
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normate declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva Deciziei nr. 120 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC – AS
← ICCJ. Decizia nr. 8618/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 8615/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
---|