ICCJ. Decizia nr. 8615/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8615/2011
Dosar nr.4/112/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4499/F din 14 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în Dosar nr. 4/112/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud; s-a admis acţiunea precizată şi extinsă formulată de reclamantul M.C.N., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, şi, în consecinţă: s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului M.N.G., tatăl reclamantului, prin Sentinţa penală nr. 69 din 19 februarie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, pronunţată în Dosar nr. 103/1960; pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 120.000 euro, cu titlu de daune morale; s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor confiscate cu ocazia condamnării penale; s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecată, faţă de pârâţii Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernul, Ministerul Administraţiei şi Internelor, în contradictoriu cu care reclamantul a solicitat obligarea la restituirea obligaţiilor acordate defunctului pentru fapte de arme săvârşite pe frontul de vest.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în considerentele sentinţei, că reclamantul M.C.N. este fiul lui M.G. şi Z.
Prin Sentinţa penală nr. 69 din 19 februarie 1960, dată în Dosarul penal nr. 103/1960 al Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantului, M.N.G., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., combinat cu art. 58, art. 59 pct. 2 - 4 şi art. 25 pct. 6 din vechiul C. pen. Sentinţa a rămas definitivă, prin Decizia penală nr. 253 din 18 martie 1960, fiind emis mandatul de executare a pedepsei din 23 martie 1960, pedeapsa fiind executată la zi, din 23 septembrie 1959 până la 21 septembrie 1962, fiind eliberat din Penitenciarul Aiud, conform biletului de eliberare nr. X.
Ansamblul probaţiunii administrate în cauză a relevat faptul că, în intervalul de timp în care antecesorul reclamantului se afla în executarea integrală a pedepsei privative de libertate, fiului său i-a fost permis cu greu să îşi finalizeze studiile liceale, şi să susţină examenul de bacalaureat, prin bunăvoinţa unuia dintre profesori, iar soţiei condamnatului, care anterior fusese translator, i s-a permis să se angajeze, în anul 1960, doar ca îngrijitor. În plus, pe perioada detenţiei antecesorului reclamantului, familia sa a fost lipsită de orice mijloace de subzistenţă, aspect ce a afectat deopotrivă pe toţi membrii acesteia. Ulterior eliberării condamnatului, acestuia i-a fost prohibită reluarea locului în societate şi pentru „reeducarea sa", deşi era absolvent al Şcolii de Notari şi al Şcolii de Ofiţeri, recompensat cu mai multe distincţii militare, pentru faptele de arme, i s-a permis să se angajeze doar ca muncitor necalificat, iar, ulterior, s-a calificat la locul de muncă ca fierar betonist.
Marginalizarea socială aplicată familiei, intensitatea puternică a percepţiei consecinţelor vătămărilor suferite de condamnat şi familia sa, în plan fizic şi moral, limitarea în continuare a exercitării dreptului la libertate, în privinţa tuturor componentelor sale, insuccesul în a redobândi statutul social şi profesional, dar şi dovada calităţilor militare deţinute, impun soluţia de admitere a cererii de dezdăunare, suma de 120.000 euro, în echivalent în lei, reprezentând o despăgubire rezonabilă şi echitabilă pentru traumele suferite, în plan moral, social, profesional, determinate de lezarea de către statul represiv a drepturilor nepatrimoniale la libertatea individuală, onoare şi demnitate, în persoana condamnatului politic şi a familiei sale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamantul M.C.N. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Prin propriul apel, reclamantul apelant a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 240.000 euro.
Pârâtul apelant a solicitat, ca urmare a admiterii apelului său, modificarea în parte a sentinţei, în principal, prin respingerea ambelor petite din cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, prin modificarea cuantumului despăgubirilor, în limitele prevăzute de OUG nr. 62/2010.
În motivarea apelului, pârâtul a invocat greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor legale, respectiv, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, atunci când a constatat caracterul politic al condamnării suferite, precum şi greşita stabilire a întinderii daunelor morale, raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei.
În raport de OUG nr. 62/2010, apelantul a apreciat că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor, sub plafonul de 5.000 euro, stabilit de acest act normativ.
Pârâtul apelant a invocat, pe parcursul soluţionării apelului, incidenţa în cauză a prevederilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, susţinând că, în prezent, se impune, în raport de această decizie, respingerea în întregime a acţiunii reclamantului.
Prin Decizia nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a admis în parte apelul pârâtului împotriva Sentinţei civile nr. 4499/F din 14 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 120.000 euro, în echivalent în lei la data plătii, cu titlu de daune morale, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei; şi a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a expus următoarele argumente:
În ceea ce priveşte aplicabilitatea, în cauză, a OUG nr. 62/2010, motiv de apel formulat prin memoriul iniţial de apel, Curtea a reţinut că acest act normativ nu mai poate fi aplicat, având în vedere că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, textul art. I şi art. II din acest act normativ a fost declarat neconstituţional, şi, întrucât, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României, acestea nu au fost puse de acord cu dispoziţiile constituţionale încălcate sau nesocotite, acestea şi-au încetat aplicabilitatea.
Nu a fost reţinută nici susţinerea reclamantului apelant, în sensul că, în cauză, se aplică Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare prin modificările ce i-au fost aduse prin Legea nr. 202/2010, având în vedere că această din urmă lege, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010, a intrat în vigoare abia la 25 noiembrie 2010, în timp ce hotărârea fondului a fost pronunţată cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 14 iunie 2010.
Or, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile proceselor aflate în curs de soluţionare, în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre, până la data intrării în vigoare a acestei legi.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României, revizuită, cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se desprinde cu evidenţă faptul că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice, la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, astfel că textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent, nu există un temei juridic în Legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Curtea a constatat însă că, faţă de împrejurarea că restul dispoziţiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, sau declarate neconstituţionale, se impune a fi menţinută soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării, aplicate antecesorului reclamantului prin Sentinţa penală nr. 69 din 19 februarie 1960, condamnare care, prin prisma art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul M.C.N., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului Statului Roman, reţinând în integralitate Sentinţa instanţei de fond nr. 4499/F din 14 iunie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat faptul că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a încălcat mai multe prevederi ale legislaţiei civile româneşti, precum şi ale legislaţiei europene, astfel încât ea nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci numai acţiunilor înregistrate ulterior publicării ei în M. Of. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite, în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură, aspect determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile părţii.
S-a susţinut că, în cauză, a fost încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de C. civ., care este un factor de stabilitate al circuitului civil, iar aplicarea acestei decizii asupra trecutului ar genera nesiguranţă, şi neîncredere în legi. Actele Curţii Constituţionale au un efect ex nunc, ceea ce constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea publică, încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.
În acelaşi sens, s-a invocat faptul că se încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi disp. art. 20 din Constituţia României, precum şi că instanţa de apel a ignorat obligaţia Guvernului de a modifica prevederile neconstituţionale, în armonie cu Constituţia şi reglementările internaţionale, obligaţie care nu poate fi înlăturată, instanţele de judecată având posibilitatea de a sancţiona aceasta atitudine, ignorând Decizia de neconstituţionalitate.
O ultimă critică adusă deciziei Curţii de apel Cluj s-a raportat la faptul că s-a înlăturat motivul de apel privind intrarea în vigoare a art. 5 alin. (1) lit. a), modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, invocând disp. art. XXVI, care arata că art. 4 alin. 6 şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre.
Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul înlăturării, din dispozitiv, a prevederii privind menţinerea dispoziţiei instanţei de fond, prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului M.N.G.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a reiterat faptul că, din ansamblu materialului probator administrat în cauză, s-a reţinut că autorul reclamantului, defunctul M.N.G., a fost, în temeiul Sentinţei penale nr. 69 din 19 februarie 1960, subiectul unei condamnări la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii şi că această pedeapsă a fost executată la zi, autorul reclamantului fiind, în conformitate cu biletul de eliberare nr. X, pus în libertate pe data de 21 septembrie 1962. Temeiul de drept în baza căruia a fost dispusă condamnarea este cel al disp. art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
În raport de această situaţie de fapt, precum şi de disp. art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen. din 1936, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât condamnarea în discuţie se circumscrie unei condamnări politice, al cărei caracter îşi are izvorul în însăşi voinţa expresă a legiuitorului, deci decurge ope legis.
Or, faţă de aceste dispoziţii imperative, recurentul pârât a apreciat că instanţa de judecată poate să constate caracterul politic al unei condamnări, numai atunci când aceasta nu rezultă în mod expres, prin efectul legii, deci doar în condiţiile art. 1 alin. (3) din lege, atunci când condamnarea sau, după caz, măsura administrativă a fost dispusă în temeiul altor articole sau acte normative, decât cele expres prevăzute de alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului exercitat de recurentul reclamant M.C.N.:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie, deja evocat, prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială şi succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează; că, dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată. Continuând să aplice o normă de drept ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea, sau cea privind încălcarea principiului egalităţii în fata legii.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul M.C.N. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile. Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, pe care chiar recurentul reclamant îl invocă, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Asupra criticii privind înlăturarea motivului de apel privind intrarea în vigoare a art. 5 alin. (1) lit. a), modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, instanţa de recurs reţine că aspectele privind dispoziţiile acestui act normativ nu au constituit un motiv de apel distinct, care să fi stabilit limitele devoluţiunii în cauză, ci o apărare de fond, invocată, prin note scrise, în contextul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care nu poate determina inaplicabilitatea acestei decizii, câtă vreme raţiunile expuse ca urmare a controlului de constituţionalitate se menţin şi în ceea ce priveşte forma nouă a textului de lege modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
În acest cadru normativ şi în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C.N. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Asupra recursului exercitat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud:
În drept, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare.
În cauză, s-a demonstrat, în baza ansamblului probator administrat, că defunctul M.N.G., a fost condamnat, în temeiul Sentinţei penale nr. 69 din 19 februarie 1960 a Tribunalului Militar Cluj, la pedeapsa de 3 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea prevăzută de disp. art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
În consecinţă, în mod legal, instanţele de fond au constat şi confirmat, ca urmare a unei proceduri judiciare, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, impuse de un proces echitabil, caracterul politic al condamnării dispuse împotriva tatălui reclamantului, M.N.G., conferind o consacrare judiciară unei măsuri aplicată într-un caz particular, dedus judecăţii, căreia legea îi recunoaşte, în ipoteze reglementate expres, caracterul politic, ipoteze ce se regăsesc în speţă.
În acest context, se poate retine că prima instanţă a dat deplină eficienţă dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplina jurisdicţie, garantat de art. 6 al Convenţiei Europene, soluţionând toate capetele de cerere cu care a fost învestită de către reclamant (a se vedea în acest sens, cauza Rotaru contra României, Hotărârea din 29 martie 2000, parag. 77 - 79, prin care s-a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât o instanţă internă nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere cu care a fost învestită şi asupra căreia era competentă să se pronunţe).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.C.N. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud împotriva Deciziei nr. 109 A din 17 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8617/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8614/2011. Civil → |
|---|
