ICCJ. Decizia nr. 8682/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8682/2011
Dosar nr.4749/117/2010
Şedinţa publică din 09 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 884 din 22 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul nr. 4749/117/2010 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul R.A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al internării defunctului R.M. în baza Deciziei M.S.S. nr. 502/1953 pe timp de 1 an într-o colonie de muncă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale şi să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, defunctul R.M. a fost arestat la data de 22 octombrie 1952 pentru manifestări duşmănoase împotriva regimului democratic şi pentru instigare. Conform ordinului de misiune, reprezentanţii securităţii au efectuat percheziţii şi au constituit un post capcană în locuinţa defunctului pentru ca acesta să poată fi prins.
Faptele pentru care defunctul a fost reţinut rezultă şi din adresa nr. 8-S/192 din 13 ianuarie 1953 în cuprinsul căreia se arată că R.M. a desfăşurat activitate instigatoare împotriva Gospodăriei Agricole Colective, şi faţă de regimul democratic, precum şi faptul că a lansat zvonuri alarmiste în rândurile ţărănimii. La cercetări s-a stabilit activitatea lui duşmănoasă pentru care fapt s-a propus încadrarea într-o colonie de muncă, iar dosarul cu propuneri a fost înaintat la M.S.S. Biroul coloniei de muncă unde se găseşte şi în prezent.
Prin Decizia M.S.S. nr. 502/1953 defunctul a fost încadrat în colonie de muncă pe timp de 12 luni, executarea pedepsei începând la data de 22 octombrie 1952.
Din adresa din 3 februarie 1953 a Securităţii reiese că defunctul R.M. a fost înaintat conform ordinului M.S.S. Comisia C.M. nr. 648.005 din 19 ianuarie 1953 la centrul de triere C.M. Bucureşti ca urmare a internării la C.M.
Instanţa a reţinut că prin măsura administrativă cu caracter politic aplicată, defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecinţele internării în C.M. vizând sănătatea sa fizică şi psihică, precum şi situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial datorită condamnării, aceste aspecte influenţând şi viaţa reclamantului.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâtului, în sensul că daunele trebuie limitate conform prevederilor OUG nr. 62/2010 în condiţiile în care această ordonanţă a fost declarată neconstituţională.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termenul legal Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi reclamantul R.A.
Prin Decizia civilă nr. 32/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins apelul declarat de reclamantul R.A. şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, Decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
Instanţa, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, a considerat că reclamantul avea un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul deţinea şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
S-a apreciat că nu există o încălcare a dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deşi la un moment dat acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 1, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate care poate fi ridicată în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părţi, poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant R.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de aderare la apel depusă la dosar de către recurent la data de 19 ianuarie 2011, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Trimiterea imprecisă şi incoerentă la Decretul-Lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, atât legislativ, cât şi doctrinar, iar Decretul-Lege nr. 118/1990 nu califică indemnizaţia pe care o acordă ca fiind o „despăgubire pentru daune morale”.
Pe de altă parte, instanţa nu a ţinut cont de actele internaţionale incidente.
Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiţiei totalitare comuniste (foştii condamnaţi politici), şi recunoaşte expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar. Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaşte expres acelaşi regim de exterminare a foştilor condamnaţi politici (înfometare, deportări, tortură, munca forţată şi alte forme de teroare fizică şi psihică colective, persecuţii, etc.).
Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foştilor deţinuţi politici din regimul totalitar supuşi exterminării, relelor tratamente şi torturii, care constituie crime împotriva umanităţii şi abuzuri de putere) pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri, compensaţii şi asistenţă.
Art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că: orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”.
De altfel, însăşi Curtea Constituţională constată, prin considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii”.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de aderare la apel depusă la dosar de către recurent la data de 19 ianuarie 2011, reţinând în considerente că a fost depusă la acea dată cerere de aderare la apel, pe care a considerat-o ca nefondată, pentru argumentele sintetizate anterior. Astfel fiind, nu este fondată critica recurentului privind neanalizarea cererii sale de aderare la apel.
De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul aduce critici asupra considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010, sub aspectul paralelismului existent între Legea nr. 221/2009 şi Decretul-Lege nr. 118/1990, critici pe care instanţa de recurs le apreciază ca fiind nefondate, pe de o parte deoarece argumentele Curţii Constituţionale au fost preluate de instanţa de apel, în susţinerea argumentării aduse soluţiei pronunţate, şi nu pot fi înlăturate de către instanţa de control judiciar deoarece controlul său nu poate viza Decizia pronunţată de Curtea Constituţională iar, pe de altă parte, deoarece critica vizează un aspect de ordin general, cel al trimiterii pe care Curtea Constituţională o face la un alt act normativ, care nu poate fi reanalizat de către instanţa de judecată din perspectiva unei abordări concrete a situaţiei reclamantului.
Recurentul invocă şi neabordarea de către instanţa de apel a actelor internaţionale incidente. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că nu ne aflăm în situaţia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece reglementările internaţionale pe care le invocă recurentul au numai caracter de recomandare, iar aceste recomandări dobândesc putere de lege numai în ipoteza în care sunt preluate în cuprinsul legii.
Prin urmare, această critică de nelegalitate a deciziei recurate putea fi încadrată în motivul de recurs invocat, dacă recomandările instituţiilor internaţionale ar fi fost transpuse în reglementări interne şi internaţionale cu putere de lege şi s-ar fi invocat în concret o încălcare a acestora.
Însă recomandările la care se face referire au fost avute în vedere la elaborarea Legii nr. 221/2009, lege care a devenit inaplicabilă sub aspectul acordării daunelor morale ca urmare a constatării ca neconstituţionale a prevederilor sale referitoare la această formă de despăgubire.
Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant privind incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care acţiunea de faţă a rămas lipsită de temei juridic.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au devenit inaplicabile, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia menţionată, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de reglementarea constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte va înlătura referirile la Decizia nr. 1354/2010 şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu au incidenţă în cauză, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva Deciziei civile nr. 32/A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8688/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 8680/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
