ICCJ. Decizia nr. 8680/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8680/2011
Dosar nr.354/117/2010
Şedinţa publică din 09 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 119 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele D.I., B.A. şi G.P. şi a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 443 din 18 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a respins petitul privind acordarea daunelor morale; s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 443 din 18 mai 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantele D.I. născută B., B.A., G.P. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Cluj şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva antecesoarei reclamantelor, B.M., având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, luată în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 15260 din 28 noiembrie 1958. Pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 380.520 RON cu titlu de daune morale şi 2.380 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că împotriva antecesoarei reclamantelor, B.M., a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 15260 din 28 noiembrie 1958 şi întemeiată pe H.C.M. nr. 337 din 11 martie 1954, completată cu H.C.M. nr. 237 din 12 februarie 1957.
Potrivit actelor de stare civilă de la dosarul cauzei, reclamantele sunt fiicele defunctei B.M. şi au formulat acţiunea în calitate de descendente ale acesteia de gradul I şi strict pentru prejudiciul cauzat defunctei lor mame. Prin urmare, instanţa a apreciat că reclamantelor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece împotriva antecesoarei lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care i-a cauzat acesteia un prejudiciu moral însemnat.
În ceea ce priveşte dreptul la reparaţie, prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu a fost stabilit modul de determinare a cuantumului daunelor şi, drept urmare, în soluţionarea unor astfel de cereri, devin incidente dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., care prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza prejudiciul produs persoanei victimă a unei astfel de condamnări.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei. Or, tocmai prin deportarea antecesoarei reclamantelor, măsură care a avut ca efect direct decesul acesteia, lăsând fără sprijin moral şi material trei copii minori, care oricum au trăit şi ei în condiţii inumane, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, onoare, prestigiu şi alte valori similare.
Efectul imediat al măsurii administrative sus-menţionate l-a reprezentat restrângerea libertăţii individului, afectarea iremediabilă a onoarei, demnităţii umane, astfel că acesteia i s-au vătămat de asemenea moralitatea, poziţia socială, drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.
La stabilirea cuantumului daunelor, instanţa a avut în vedere durata deportării, suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă deportata, precum şi faptul că antecesoarea reclamantelor nu a beneficiat nici în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nici ale OUG nr. 214/1999 de măsuri reparatorii deoarece a decedat în 1963.
Cu privire la apelurile declarate de părţi, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 ca neconstituţional, reluându-se în motivarea hotărârii considerente acesteia.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, Decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
În ce priveşte prezenta cauză, instanţa a mai analizat şi dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamantele aveau un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantele deţin şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranţă legitimă, reclamantelor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condiţiile dispariţiei suportului legal, apelând la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deşi la un moment dat acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate care poate fi ridicată în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părţi, poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Raportat la aceste considerente, curtea a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptăţite la acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesoarea lor, ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat pentru aceasta.
A fost însă menţinută soluţia primei instanţe în ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată împotriva antecesoarei reclamanţilor şi cea privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi că există o culpă procesuală a statului pârât în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamantele au exercitat acţiunea a fost declarat neconstituţional, după admiterea acţiunii în primă instanţă, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului ca fiind neconstituţional, împrejurare care este imputabilă pârâtului Statul Român.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.I., B.A. şi G.P., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Cu ocazia concluziilor pe fond au arătat faptul că apelul declarat de reclamante este admisibil chiar şi în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, având în vedere faptul că există şi alte dispoziţii legale care prevăd obligaţia Statului Român de a despăgubi persoanele care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic, precum şi abuzurilor exercitate asupra persoanelor în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Statul are obligaţia să plătească despăgubiri pentru condamnările şi măsurile abuzive cu caracter politic, fiindcă există cadru legal şi doar în acest mod se asigură repararea pagubei cauzate de stat pentru faptele săvârşite de autorităţile statului împotriva persoanelor.
În acest sens, au invocat dispoziţiile art. 5 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, potrivit art. 5 pct. 5, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţiile dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
2. Instanţa de apel a reluat motivarea Curţii Constituţionale, însă dacă instanţa ar fi acordat atenţie speţei ar fi observat că autoarea lor, decedată în timpul măsurii luate împotriva sa, nu a avut cum să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Potrivit acestui act normativ, doar persoana care a făcut obiectul unei condamnării politice sau măsuri administrative cu caracter politic putea beneficia de drepturi sau soţul supravieţuitor, cu condiţia să nu se fi recăsătorit. Tatăl lor s-a recăsătorit la scurt timp, pentru a avea cine să le crească, astfel că nu a beneficiat de prevederile acestui act normativ decât în nume propriu, în calitate de fost condamnat şi deţinut politic.
Astfel, până la formularea prezentei acţiuni, prejudiciul cauzat antecesoarei lor nu a fost reparat sub nicio formă.
3. În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că în speţă nu este o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol cu motivarea că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională, a existat alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990.
Instanţa a dat dovadă de o necunoaştere a dosarului, întrucât în speţă nu s-a putut beneficia de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
4. Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în apel, constând în onorariu avocaţial conform chitanţei depuse, deşi au solicitat plata acestora şi au depus chitanţa doveditoare.
Chiar şi în situaţia în care se apreciază că în mod corect a fost înlăturată obligaţia de plată de către pârât a daunelor morale acordate de instanţa de fond, se impunea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel, întrucât acest fapt nu le este imputabil, culpa aparţinând Statului Român care a edictat un act normativ, ulterior declarat neconstituţional, şi a generat un val de procese care au implicat şi cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
1.Pe lângă faptul că temeiul invocat în primul motiv de recurs, ca fiind susţinut la concluziile pe fond din apel, este diferit de cel din acţiune, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., situaţia în care s-a aflat autoarea reclamantelor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană, care are în vedere lipsirea de libertate în ipotezele strict reglementate.
2. Apărările formulate de către reclamante referitoare la faptul că nu s-a putut beneficia de drepturile aferente în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu prezintă relevanţă în cauză atât timp cât temeiul de drept invocat în susţinerea cererii de daune morale a fost declarat neconstituţional, pentru motivele detaliate în Decizia de apel, prin deciziile Curţii Constituţionale nefăcându-se o distincţie de genul celei sugerate prin cererea de recurs - respectiv dacă s-a beneficiat sau nu de dispoziţiile celorlalte legi reparatorii.
După soluţionarea cauzei în apel s-a pronunţat Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 de către Înalta Curte-Secţii Unite, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale reclamantele nu aveau cauza soluţionată definitiv, printr-o hotărâre care să le confere un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, dată în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic al pretenţiilor lor.
3. Pe lângă cele reţinute mai sus referitor la susţinerea reclamantelor recurente în sensul că nu au beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990, în ceea ce priveşte speranţa legitimă, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, relevante sunt considerentele deciziei în interesul legii sus-menţionate.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de "speranţă legitimă," iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
4. Ultimul motiv de recurs este fondat, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi apelul reclamantelor a fost respins, iar cel formulat de pârât a fost admis, se justifică acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamante atât timp cât declararea neconstituţionalităţii care a justificat admiterea apelului pârâtului a intervenit în timpul soluţionării cauzei în apel, aceasta a vizat un act normativ edictat de pârât, iar reclamantele s-au prevalat de dispoziţii legale în vigoare la data respectivă.
În considerarea celor reţinute în analiza ultimului motiv, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării intimatului pârât la plata sumei de 1.240 RON către apelanţii reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată. Se vor menţine totodată celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.I., B.A. şi G.P. împotriva Deciziei civile nr. 119/A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Obligă pe intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.240 RON către apelanţii reclamanţi D.I., B.A. şi G.P.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8682/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8678/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
