ICCJ. Decizia nr. 8699/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8699/2011
Dosar nr.310/36/2008
Şedinţa din 16 decembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. au chemat în judecată Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea Dispoziţiei nr. 3994 din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în procedura Legii nr. 10/2001, să restituie reclamanţilor în natură terenul în suprafaţă de 394 mp situat în Mamaia (identificat conform raportul de expertiză), iar în subsidiar, să dispună acordarea unui teren în compensare sau obligarea Primarului Municipiului Constanţa la emiterea unei oferte de despăgubire prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia contestată li s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deşi au calitatea de persoane îndreptăţite.
Au arătat că prin Contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 înregistrat la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 7452/13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa imobilul situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, alcătuit din 394 mp teren. Au mai arătat că potrivit prevederilor contractuale, cumpărătorii trebuiau să edifice o construcţie până la data de 13 noiembrie 1941 (termenul iniţial de patru ani fiind prelungit la şase ani). Contractul conţinea prevederea în sensul că nerespectare vreuneia din obligaţii atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, fără nicio formalitate, vânzătorul intrând în posesia terenului cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite.
Reclamanţii au invocat însă o cauză de forţă majoră, în sensul că prin Decretul-Lege nr. 4215/1938, zona în care se afla situat terenul a constituit zona militară destinată unor lucrări şi măsuri speciale de apărare a ţării. Acest decret şi-a produs efecte până în anul 1945 la terminarea războiului iar ulterior, în perioada anilor 1950 - 1952 în Constanţa au staţionat trupe sovietice şi de aceea, autorii reclamanţilor au fost în imposibilitate de a construi, motivele fiind mai presus de voinţa lor.
Prin urmare, în mod greşit, prin Decizia nr. 220443/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular, s-a considerat desfiinţat de plin drept contractul. În plus, această decizie este un act administrativ unilateral care nu este opozabil reclamanţilor, iar rezoluţiunea contractului nu putea opera de drept, fiind necesar ca o instanţă de judecată să ia act de aceasta.
Prin Sentinţa civilă nr. 862 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia nr. 192/C din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, acţiunea formulată de reclamanţii V.F.C. şi G.D.P. a fost respinsă.
Pentru a pronunţat aceste hotărâri, instanţa de fond şi cea de apel au avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii nu pot justifica un drept de proprietate asupra terenului în cauză, de care să fi fost lipsiţi în mod abuziv. Ca urmare, nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea suprafeţei de 394 mp teren situat în Mamaia, judeţul Constanţa, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Într-adevăr, autorii reclamanţilor au avut titlu de proprietate pe terenul în litigiu, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 noiembrie 1935, dar acest contract a fost reziliat de drept prin Decizia nr. 220443/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular, întrucât cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a ridica o construcţie în termenul stipulat.
Contractul fiind reziliat de drept, autorii reclamanţilor şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta nefiind preluat în mod abuziv de stat, aşa cum susţin reclamanţii, iar ei neavând calitatea de persoană îndreptăţită de a solicita mobilul în litigiu conform Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 7653 din 12 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de recurenţii reclamanţi G.D.P. şi V.F.C. împotriva Deciziei civile nr. 192C din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a constatat că în speţă nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt, prin raportare la operarea pactului comisoriu de gradul IV inclus în contractul de vânzare de care reclamanţii s-au prevalat în acţiune. S-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că acest contract a fost desfiinţat de plin drept, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de a edifica într-un anumit termen o construcţie pe acest teren, prin efectul pactului comisoriu şi în considerarea manifestării de voinţă a autorităţii locale vânzătoare, exprimate prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa.
S-a arătat că nu au fost stabilite şi aspectele legate de vinovăţia celeilalte părţi contractante, pentru că inclusiv atunci când pactul comisoriu conţine clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, fără punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă, instanţa de judecată este obligată să verifice atât existenţa unei manifestări neîndoielnice a creditorului de desfiinţare a contractului, cât şi apărările părţilor în legătură cu culpa în neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.
Instanţa de recurs a făcut trimitere la obligaţia asumată de cumpărători de a contribui cu 25% din toate cheltuielile edilitare făcute de Primăria Constanţa, pe trotuarul şi pe strada din direcţia terenului cumpărat, probele urmând a fi analizate în legătură cu întocmirea şi aprobarea de către vânzător a planurilor de edificare a unor construcţii, precum şi cu executarea de către acesta a lucrărilor edilitare la care ulterior urmau să contribuie şi cumpărătorii.
S-a arătat că soluţia este criticabilă şi sub aspectul identificării imobilului în litigiu, raportul de expertiză tehnică prezentat de reclamanţi fiind întocmit într-un alt dosar, motiv pentru care trebuia efectuată o astfel de probă în cauză.
Rejudecând cauza, prin Decizia nr. 63C din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul formulat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 862 din 17 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 357 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi.
Instanţa de apel a reţinut că, prin actul de vânzare autentificat din 13 noiembrie 1935, încheiat între Consiliul Comunal al Municipiului Constanţa, în calitate de vânzător şi Constanţa şi C.G., în calitate de cumpărători, a fost înstrăinat un teren în suprafaţă de 394 mp identificat în planul de sistematizare al plajei Mamaia
Imobilul a fost vândut cu „destinaţiunea (…) ca cumpărătorul să construiască casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planurile aprobate de Administraţia Municipală”, cumpărătorul fiind obligat printr-o clauză expresă ca în timp de patru ani, cu începere de la momentul autentificării contractului, să construiască "în condiţiunile de mai sus”.
Actul prevedea totodată obligaţia cumpărătorului de a participa cu o cotă determinată la cheltuielile edilitare făcute de primărie, precum şi faptul că în cazul nerespectării vreuneia dintre obligaţiile asumate de cumpărător, este atrasă rezilierea de plin drept, terenul reintrând în patrimoniul municipalităţii fără nicio altă formalitate decât simpla învestire cu formulă executorie a actului.
Printr-o ultimă clauză a contractului, cumpărătorul consimte la operarea în acest mod a sancţiunii.
Pornind de la premisa că rolul redus al instanţei în ce priveşte aplicarea sancţiunii rezoluţiunii pe temeiul pactului comisoriu de gradul IV este acceptat doar atunci când se cere constatarea operării acestei sancţiuni, dar nu şi atunci când se contestă îndeplinirea condiţiilor de eficienţă ori valabilitate a pactului comisoriu sau când se invocă nerespectarea condiţiilor generale ale răspunderii contractuale, Curtea de Apel a apreciat că pot fi analizate acele apărări ale apelanţilor care se raportează la incidenţa forţei majore, pentru că existenţa unei cauze de înlăturare a vinovăţiei debitorului obligaţiei face de prisos discutarea condiţiei rezolutorii.
S-a reţinut că pe perioada celui de-al doilea război mondial (până în anul 1945), autorii apelanţilor s-au aflat într-o situaţie de imposibilitate obiectivă în a-şi executa obligaţia de edificare a construcţiei pe terenul cumpărat.
Aprecierea intervenţiei cazului de forţă majoră trebuie însă analizată şi pentru perioada ulterioară încetării războiului, când apelanţii reclamanţi invocă aceeaşi imposibilitate obiectivă în executarea de către autorii lor a obligaţiei, datorită ocupării zonei litorale de către trupele sovietice şi mai apoi de instaurarea regimului comunist în România.
Or, pentru această perioadă, anume pentru anii 1949 - 1958 (an în care s-a manifestat voinţa de reziliere a contractelor de către vânzător), apelanţii nu au fost în măsură să indice care au fost împrejurările obiective, de natura forţei majore, care i-au împiedicat pe autorii lor să-şi execute obligaţia de a construi pe terenul cumpărat.
Din această perspectivă, Curtea de Apel a reţinut că după finalizarea războiului şi încetarea efectelor actelor normative sus-citate, perioada de rechiziţie a clădirilor şi de ocupare a zonei staţiunii Mamaia de către trupele ruseşti, intervenită după mai 1945, până în iulie 1958, nu mai poate fi privită ca o situaţie similară, de forţă majoră, în care autorii reclamanţilor nu ar fi fost în măsură să-şi exercite drepturile convenţionale.
În legătură cu această situaţie, s-a reţinut că nu s-a probat în niciun mod faptul că, datorită unor eventuale măsuri represive luate asupra persoanei cumpărătorilor, ori datorită altor considerente care aduc în discuţie într-un mod de netăgăduit chestiunea impedimentului obiectiv şi insurmontabil, aceştia nu s-au putut adresa autorităţilor locale pentru ridicarea construcţiei ori că au fost împiedicaţi în realizarea acestor demersuri.
Faptul - de notorietate - al staţionării pe teritoriul românesc a trupelor sovietice şi după terminarea războiului, ca şi al instaurării unui nou regim în România nu poate constitui, prin el însuşi, motivaţia cazului de forţă majoră, persoanele care au fost împiedicate să-şi conserve sau să-şi valorifice un drept de proprietate în aceste condiţii fiind ţinute să probeze în concret această împrejurare.
Or, în speţă, singurele apărări ale apelanţilor s-au referit la situaţia socio-politică a vremii, fără a se dovedi că imediat după anul 1945 asupra autorilor lor au fost luate, spre exemplu, măsuri represive de natură a-i împiedica să-şi valorifice dreptul de a construi, conferit prin contract, ori că a intervenit orice altă situaţie insurmontabilă, care a produs acelaşi impediment.
Curtea de Apel a reţinut, în privinţa relaţionării dintre obligaţiile asumate prin contract de autoritatea locală vânzătoare şi de cumpărători, că operarea pactului comisoriu nu a fost legată, conform conţinutului clauzelor convenţionale, decât de obligaţiile asumate de cumpărători şi în principal de cea de a construi pe terenul vândut, într-un termen bine determinat. Astfel, penultima clauză consemnată în contract trimite clar sancţiunea rezilierii de plin drept la condiţia nerespectării vreuneia dintre obligaţiile asumate de cumpărător, şi chiar dacă se prezumă a fi fost supusă aceleiaşi sancţiuni şi cea privind contribuirea cumpărătorului cu 25% din cheltuielile edilitare zonale, în final, Decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular nu s-a raportat decât la neexecutarea obligaţiei de edificare a construcţiei până la acea dată sau la neplata integrală a preţului terenului, când aceasta s-a realizat în rate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii G.D.P. şi V.F.C.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) şi nu a respectat dispoziţiile instanţei de casare, încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
Instanţa de casare a statuat că numai după administrarea probei cu înscrisuri necesară pentru a stabili dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a unor construcţii, precum şi dacă a executat lucrările edilitare, la care, ulterior, trebuia să contribuie şi cumpărătorii cu o cota de 25%, instanţa este în măsura să hotărască în legătură cu culpa cumpărătorului pentru neexecutarea obligaţiei de edificare a construcţiei în condiţiile concrete existente în intervalul de timp prevăzut în act.
Or, instanţa de apel nu a tratat pactul comisoriu decât din prisma neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiei de a construi, fără a analiza neînţelegerile intervenite între părţi pentru a putea analiza forţa juridică a pactului comisoriu, astfel cum s-a dispus prin Decizia instanţei de casare.
Se mai arată că foştii proprietari, autorii reclamanţilor, nu au reuşit să-şi execute obligaţia de construire întrucât, independent de voinţa acestora, după intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 4215/1938, terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone militare destinate lucrărilor şi măsurilor speciale necesare pentru apărarea ţării, iar ridicarea construcţiilor de orice natură în interiorul zonelor militare a fost interzisă prin adoptarea acestui act normativ.
Decretul regal şi-a produs efectele până în anul 1945 adică pană la terminarea războiului. După 1945, în zona Constanţa au staţionat trupele de ocupaţie sovietice până în anii 1950 - 1952. Prin urmare, autorii recurenţilor au fost în imposibilitate de a construi pentru motivele expuse, independente de voinţa lor, fapt asimilat cu forţa majoră.
După anul 1945, urmează a constata că nici vânzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a executa lucrările edilitare, până în anul 1958 când a emis Decizia nr. 220443/1958.
În plus, atâta timp cât după anul 1945,s-au emis o serie de legi şi decrete prin care au fost naţionalizare toate bunurile proprietate privată, în scopul îndeplinirii cerinţelor societăţii comuniste, este de notorietate că nu s-a mai eliberat nicio autorizaţie de construcţie, iar proprietatea privată începea să fie interzisă.
Prin urmare, susţin recurenţii, în mod greşit contractul de vânzare-cumpărare s-a considerat desfiinţat de plin drept prin Decizia nr. 220443/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Constanţa.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat sub următoarele aspecte:
Prin cererea de chemare în judecată care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. au solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 3994 din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa în procedura Legii nr. 10/2001, prin care cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilul situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, alcătuit din 394 mp teren a fost respinsă cu motivarea că regimul juridic al bunul solicitat nu se încadrează în prevederile Legii 10/2001.
Reclamanţii au pretins că autorii lor au fost împiedicaţi de o cauză de forţă majoră să-şi execute obligaţia asumată prin Contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 înregistrat la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 7452/13 noiembrie 1935, prin care au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa imobilul în litigiu, astfel încât în mod greşit, prin Decizia nr. 220443/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular, s-a considerat desfiinţat de plin drept contractul menţionat.
Pe parcursul soluţionării litigiului în primul ciclu procesual, instanţele de judecată au interpretat clauzele contractuale stipulate de părţi prin actul juridic care a constituit titlul de proprietate al autorilor reclamanţilor ca reprezentând un pact comisoriu de gradul IV şi, constatând că neexecutarea obligaţiei asumate de autorii reclamantului - anume aceea de a edifica o construcţie pe teren într-un termen stabilit - s-a datorat culpei acestora, iar nu forţei majore, au apreciat că în cauză a operat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa excluderii bunului în litigiu de la domeniul de aplicare a Legii 10/2001.
Prin Decizia nr. 7653 din 12 noiembrie 2007 pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că rolul instanţei de judecată este redus atunci când într-un contract s-a prevăzut clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, fără punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. Însă, faţă de împrejurarea că în cauză, probele administrate atestau existenţa unor neînţelegeri între părţi atât în legătură cu executarea obligaţiilor asumate prin contract, cât şi în legătură cu chestiunea vinovăţiei, instanţa de judecată era obligată să verifice apărările părţilor prin prisma clauzelor cuprinse în actul de vânzare, inclusiv a aceleia conform căreia edificarea casei de locuit sau a vilei trebuia făcută în conformitate cu planurile aprobate de administraţia municipală.
Înalta Curte a constatat în legătură cu clauza contractuală potrivit căreia edificarea construcţiei trebuia făcută în conformitate cu planurile aprobate de administraţia municipală, că instanţa de apel nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la executarea obligaţiei de către pârât, în sensul că nu a ordonat administrarea probelor cu acte pentru a stabili dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a unor construcţii precum şi dacă a executat lucrările edilitare, la care, ulterior, trebuiau să contribuie şi cumpărătorii cu o cotă de 25%.
S-a concluzionat de către instanţa de recurs că numai după completarea în acest sens a probelor, instanţa este în măsură să hotărască în legătură cu culpa cumpărătorilor pentru neexecutarea obligaţiei de edificare a construcţiei în condiţiile concrete existente în intervalul de timp prevăzut în actul de vânzare-cumpărare.
În rejudecarea cauzei, la termenul din data de 24 martie 2008, Curtea de Apel Constanţa a dispus emiterea unei adrese către Primăria Constanţa cu solicitarea de a comunica „dacă există planuri de edificare şi dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat aceste planuri de edificare a unor construcţii, precum şi dacă a executat lucrările edilitare, la care, ulterior, trebuiau să contribuie şi cumpărătorii cu o cotă de 25%”.
Primăria Constanţa nu a răspuns acestei adrese la termenele de judecată care au urmat, iar instanţa de apel nu a reiterat solicitarea formulată şi nici nu a dispus măsurile legale care se impuneau în cazul lipsei nejustificate a răspunsului solicitat.
La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2006, a fost depus la dosarul cauzei un înscris primit de avocatul intimaţilor din partea Primăriei Municipiului Constanţa prin care aceasta îi comunica că „Direcţia Patrimoniului din cadrul Primăriei Constanţa nu deţine documente în legătură cu executarea construcţiilor în staţiunea Mamaia în perioada 1924 - 1935.”
Instanţa de apel a reţinut la dosar înscrisul menţionat fără a motiva această măsură, deşi acesta nu reprezenta un răspuns direct la adresa formulată de instanţă şi se referea la o perioadă anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare în cauză, când obligaţiile contractuale ale părţilor nu se născuseră. Totodată, instanţa nu a mai reluat solicitarea adresată Primăriei Municipiului Constanţa în acord cu cele menţionate în Decizia de casare, fără a arăta care sunt argumentele pentru care a revenit de la această măsură.
Totodată, în Decizia care face obiectul prezentului recurs, instanţa de apel a reţinut că: „operarea pactului comisoriu nu a fost legată, conform conţinutului clauzelor convenţionale, decât de obligaţiile asumate de cumpărători şi în principal de cea de a construi pe terenul vândut, într-un termen bine determinat; (..) penultima clauză consemnată în contract trimite clar sancţiunea rezilierii de plin drept la condiţia nerespectării vreuneia dintre obligaţiile asumate de cumpărător, şi chiar dacă se prezumă a fi fost supusă aceleiaşi sancţiuni şi cea privind contribuirea cumpărătorului cu 25% din cheltuielile edilitare zonale, în final, Decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular nu s-a raportat decât la neexecutarea obligaţiei de edificare a construcţiei până la acea dată sau la neplata integrală a preţului terenului, când aceasta s-a realizat în rate”.
În acest fel, Curtea de Apel a nesocotit dezlegările date prin Decizia de casare.
Pe de o parte, deşi instanţa de recurs, interpretând clauzele contractuale ale actului juridic încheiat între părţi, a stabilit că instanţa de judecată trebuie să verifice inclusiv executarea obligaţiilor asumate de vânzător, numai după aceea putând să hotărască în legătură cu culpa cumpărătorilor pentru neexecutarea propriilor obligaţii, instanţa de apel a considerat că operarea pactului comisoriu nu a fost legată decât de obligaţiile asumate de cumpărători, şi în principal de cea de a construi pe terenul vândut, într-un termen bine determinat.
Pe de altă parte, în mod nejustificat, instanţa de apel nu a completat probatoriu în sensul îndrumărilor date de instanţa de recurs prin Decizia de casare sub aspectul executării obligaţiilor vânzătorului de a întocmi şi aproba planurile de edificare a unor construcţii precum şi de a executa lucrările edilitare, la care, ulterior, trebuiau să contribuie şi cumpărătorii cu o cotă de 25%.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs aspra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Constatând că în cauză, aceste prevederi legale nu au fost respectate de instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Faţă de soluţia adoptată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte critici formulate prin motivele de recurs, acestea fiind subordonate hotărârii date de instanţă după administrarea probelor în acord cu dezlegările date prin Decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. împotriva Deciziei nr. 63 C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8700/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8694/2011. Civil → |
|---|
