ICCJ. Decizia nr. 1002/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1002/2012
Dosar nr.4196/85/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Sibiu reclamanta V.A., în calitate de moştenitoare a defuncţilor B.D. şi B.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate asupra părinţilor săi, de stabilire a domiciliului obligatoriu în baza Decretului nr. 83/1949 în perioada 2 martie 1949-9 august 1963, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în sumă de 200.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii şi la plata de despăgubiri materiale în sumă de 340.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând bunuri materiale expropriate în baza Decretului nr. 83/1949.
În motivare s-a arătat în esenţă că părinţii reclamantei s-au stabilit în Dobrogea după primul război mondial unde au cumpărat mari suprafeţe de teren în diferite localităţi (aproximativ 300 ha) şi s-au ocupat cu oieritul şi agricultura.
La reforma agrară din 1945 au fost deposedaţi de pământ, li s-au lăsat doar 60 ha, iar în baza Decretului nr. 83/1949 li s-au expropriat pe lângă pământ şi toate bunurile pe care le aveau în gospodărie.
În luna martie 1949 au fost ridicaţi de la domiciliul lor din Gura Dobrogei şi au fost izgoniţi, fiindu-le interzis să mai vină în jud. Constanţa. Au fost trimişi la Alba lulia unde le-a fost fixat domiciliul obligatoriu până în anul 1952.
În drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 461/2010 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamantei, a constatat că măsura administrativă aplicată părinţilor ei a fost o măsură cu caracter politic şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi suma de 318.000 euro despăgubiri materiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că reclamanta V.A. este fiica defuncţilor B.D. şi B.M., decedaţi în anul 1972 şi respectiv 1981 conform actelor de stare civilă depuse la dosar.
La reforma agrară din anul 1945 aceştia au fost cuprinşi în categoria marilor proprietari de pământ, fiindu-le expropriate o parte din terenurile deţinute în Gura Dobrogei, judeţul Constanţa, rămânând cu 60 ha teren în proprietate.
Având această suprafaţă de teren, construcţii şi alte bunuri în proprietate, în anul 1949 au căzut sub incidenţa Decretului nr. 83/1949, fiind expropriaţi. În baza aceluiaşi decret părinţii reclamantei au fost strămutaţi la data de 2 martie 1949 din Gura-Dobrogea şi li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Alba-Iulia. La data de 20 aprilie 1952 prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952 li s-a schimbat domiciliul obligatoriu în comuna Cincu Mare, iar la data de 31 august 1957, prin adresa M.A.I. li s-a aprobat schimbarea domiciliului obligatoriu din comuna Cincu Mare în localitatea Dealul Frumos, cu aceleaşi restricţii domiciliare. La data de 6 iunie 1963, prin adresa M.A.I., li s-a aprobat din nou schimbarea domiciliului obligatoriu, cu aceleaşi restricţii în comuna Poiana Sibiului, iar la data de 9 august 1963, prin Ordinul M.A.I. nr. 792768/1963 li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Instanţa a reţinut că situaţia se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, Decretul nr. 83/1949 fiind expres menţionat ca având caracter politic la art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi se impune acordarea de despăgubiri materiale şi morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Sibiu şi Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, solicitând în principal schimbarea sentinţei şi reducerea cuantumului despăgubirilor acordate conform art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, în ceea ce priveşte daunele morale.
Pârâtul M.F.P. a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi nefondată în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale întrucât faptele invocate de reclamantă nu au fost dovedite şi nu se încadrează între cele enumerate în mod expres şi limitativ la art. 1 alin. (2) sau la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai susţinut că despăgubirile acordate sunt într-un cuantum exagerat de mare.
Apelantul pârât a depus la data de 23 noiembrie 2010 precizări ale motivelor de apel prin care a solicitat instanţei ca la soluţionarea cauzei să aibă în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Prin Decizia nr. 63 din 24 februarie 2011 Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins petitul privitor la acordarea de despăgubiri şi a menţinut în rest sentinţa.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. În consecinţă, în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, s-a constatat că acest capăt de cerere nu mai poate fi admis deoarece a dispărut temeiul juridic al cererii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. De la data declarării neconstituţionale a prevederilor Legii nr. 221/2009 au trecut 45 de zile fără ca aceste dispoziţii să fie puse în acord cu Constituţia, astfel că textele de lege incidente în cauză şi-au încetat efectele, şi, prin urmare, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu pot constitui temeiul juridic al cererii reclamantei, astfel că acest capăt de cerere urmează a fi respins.
În ceea ce priveşte solicitarea privind acordarea daunelor materiale, care se întemeiază pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, s-a reţinut că temeiul juridic este în vigoare, dar cu privire la acest capăt de cerere s-a constatat că cererea reclamantei nu este dovedită şi în mod greşit a fost admisă de instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate se susţine că Decizia Curţii constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică cererilor formulate înainte de declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Aplicarea acestei decizii cauzelor în care s-au pronunţat deja hotărâri judecătoreşti creează un tratament juridic inegal cetăţenilor, ceea ce nu este permis din perspectiva dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte retine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este adusă în discuţie chestiunea efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentei această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta V.A. împotriva deciziei nr. 63 din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1004/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1001/2012. Civil → |
|---|
