ICCJ. Decizia nr. 1027/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1027/2012
Dosar nr.30732/3/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 14 august 2008, reclamanta C. – S.G.C.D.A. a solicitat obligarea pârâtei S.R.T. la plata remuneraţiei derivând din dreptul de radiodifuzare a operelor scrise, în cuantum de 0,2 % din taxa pe serviciul public de televiziune (abonamente), pentru perioada 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005 (în temeiul Convenţiei încheiate între părţi la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, nemodificată) şi a remuneraţiei derivând din dreptul de radiodifuzare a operelor scrise, în cuantum de 3 % din taxa pe serviciul public de televiziune (abonamente), pentru perioada 04 noiembrie 2005 - 31 decembrie 2005 şi pentru anii 2006, 2007 şi trimestrele I şi II ale anului 2008 [(în temeiul Hotărârii Arbitrate din 15 octombrie 2005 (M. Of. al României nr. 981/4.11.2005) în baza Deciziei Directorului General al O.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005). Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, pentru diferenţele de remuneraţie stabilite la primele două capete de cerere.
La data de 22 decembrie 2008 reclamanta a înregistrat pe cale separată, la aceeaşi instanţă, cererea de chemare în judecată, conexată la prima cerere la termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2009, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiei derivând din dreptul de radiodifuzare a operelor scrise, în cuantum de 0,2 % din taxa pe serviciul public de televiziune (abonamente), pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005 (în temeiul Convenţiei încheiate între părţi la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, nemodificată).
Prin încheierea pronunţată la data de 1 aprilie 2009, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea conexată şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ambele excepţii fiind invocate de pârâtă, prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 1415 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea conexă, ca urmare a prescripţiei dreptului la acţiune, a respins pretenţiile reclamantei pentru perioada 01 iulie 2005 - 3 noiembrie 2005, a admis în parte pretenţiile formulate de reclamantă pentru perioada 04 noiembrie 2005 - 30 iunie 2008, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.650,1 lei reprezentând restanţă neachitată, la care se adaugă dobânda legală, conform OG nr. 9/2000 şi pct. 10 din Hotărârea arbitrală pronunţată la data 15 octombrie 2005 şi a compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi. Ulterior, instanţa a calificat calea de atac ca fiind apel.
1. În motivarea căii de atac promovate de către reclamantă s-a arătat că în mod greşit a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005, făcând o aplicaţie eronată a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
Pentru această perioadă părţile s-au aflat în litigiu, fapt ce a suspendat, în condiţiile Decretului nr. 167/1958, curgerea termenului de prescripţie extinctivă.
În raport de această premisă, dreptul la remuneraţie aferent radiodifuzării operelor scrise, ce trebuia calculat în cadrul expertizei contabile, vizează şi perioada cuprinsă între 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005.
O altă critică formulată de reclamantă în apel a fost în sensul că instanţa de fond, pentru perioada cuprinsă între 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, a exclus în mod nejustificat dreptul la remuneraţie în favoarea titularilor de drepturi reprezentaţi de C. – S.G.C.D.A. drepturi patrimoniale constând în suma de 164.431,06 lei RON şi dobândă legală de 59.774,03 lei RON.
Aceste drepturi au fost stabilite între părţi conform contractului încheiat, contract ce exprimă manifestarea de voinţa a părţilor, fiind o veritabilă metodologie privind plata dreptului de radiodifuzare aferent utilizării operelor scrise.
În acest context instanţa de fond a stabilit în mod greşit tripla identitate de elemente în ceea ce priveşte dreptul la remuneraţie datorat C. de către S.R.T. pentru perioada 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, drept care îşi are temeiul de legalitate în dispoziţiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a contractului existent între părţi, neputându-i-se imputa inexistenţa unei metodologii de stabilire a remuneraţiilor pentru această perioadă.
Reclamanta a mai susţinut în motivarea apelului că interpretarea dată de instanţa de fond în raport de prevederile art. 1201 şi 1202 C. civ., dispoziţiilor legale incidente în cauza este eronată, având în vedere faptul că premisa legală a dreptului la remuneraţie nu este cea reţinută de instanţa de fond [(art. 130 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 8/1996)], ci dispoziţiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 coroborate cu prevederile art. 969 C. civ., ce fundamentează legalitatea convenţiei semnate între părţi.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond nu poate substitui voinţei părţilor manifestate în prevederile convenţiei semnate de comun acord, prezumţii ce îngrădesc tocmai efectele contractului dintre părţi.
A mai arătat apelanta reclamantă că, pentru perioada ulterioară datei de 04 noiembrie 2005, C. a emis autorizaţia sub formă de licenţă neexclusivă de utilizare a operelor scrise în programele de televiziune, solicitată de intimata - pârâtă, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare şi a pct. 1, 2 şi 3 din Hotărârea Arbitrală pronunţată în data de 15 octombrie 2005 (M. Of. al nr. 981/04.11.2005) prin Decizia Directorului General al O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005, în data de 30 noiembrie 2005 cu adresa de înaintare nr. 1752 atât prin fax cât şi prin intermediul poştei rapide cu confirmare de primire, care nu a fost returnata de S.R.T.
Modalitatea de plată şi plăţile efectuate de către intimata - pârâta S.R.T.V., astfel au fost prezentate de aceasta prin corespondenţă, se situează pe poziţia unei duble ponderări a veniturilor, modalitate de calcul susţinută şi în cadrul dezbaterilor din cadrul Comisiei de Arbitraj ce a stabilit metodologia privind remuneraţia datorată de organismele de radiodifuziune şi televiziune titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, fiind respinsă ca inadmisibilă.
Totodată, apelanta reclamantă a precizat că intimata pârâtă S.R.T.V. a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu, faptul că baza de calcul promovată a fost respinsă de Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005, variantă pe care a menţinut-o şi în cadrul expertizei contabile, pe care instanţa de fond în mod netemeinic a omologat-o.
Faţă de acest aspect, se reproşează instanţei de fond că a reanalizat în mod inadmisibil dispoziţiile Hotărârii Arbitrale din 15 octombrie 2005, dând acesteia practic o altă modalitate de aplicare, respinsă de chiar completul de arbitraj, în condiţiile în care intimata pârâtă S.R.T.V. nu a formulat apel asupra acestei Hotărâri Arbitrale.
În ce priveşte expertiza judiciar contabilă, apelanta reclamantă a arătat că aceasta s-a realizat pe criterii de dublă ponderare, criterii respinse de Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005, neţinându-se cont şi de aspectul privind situaţia plăţilor returnate de recurenta reclamantă, care nu pot fi circumscrise unei oferte reale de plată ca urmare a faptului că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1115 pct. 3 C. civ., atât în ceea ce priveşte acoperirea integrală a debitului, a dobânzilor cât şi a altor cheltuieli pentru stingerea şi lichidarea creanţei.
2. Apelanta S.R.T. a formulat următoarele critici la adresa hotărârii pronunţată în primă instanţă:
Pentru a se determina ponderea utilizării repertoriului protejat al C., era necesar ca acest organism de gestiune să pună la dispoziţie expertului repertoriul sau protejat. Cum, însă, C. a refuzat să pună la dispoziţie acest repertoriu, plata remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi s-a făcut prin listarea tuturor operelor scrise şi luarea lor în calculul ponderii utilizării acestor opere scrise, fără a cunoaşte dacă, în realitate, toate aceste opere listate şi raportate ca utilizate erau sau nu în repertoriul C.
C. a refuzat să pună la dispoziţie chiar şi expertului contabil desemnat de instanţa, repertoriul de opere scrise pe care le gestionează colectiv, pe bază de mandat. În lipsa acestor documente provenite de la C., expertul a calculat ponderea utilizării de către S.R.T.V. a operelor scrise numai pe baza raportărilor provenite de la S.R.T.V., raportări care includ însă toate utilizările, fără ca S.R.T.V. să cunoască dacă ceea ce plăteşte şi raportează ca fiind utilizat este într-adevăr în repertoriul C., deci fără a cunoaşte dacă ceea ce plăteşte este cuvenit către C. sau nu.
Prin gestul C., de a restitui sumele încasate de la S.R.T.V. în temeiul Deciziei O.R.D.A. - Hotărârii Arbitrale nr. 112/2005 pentru utilizarea prin radiodifuzare a operelor scrise, se deduce implicit că sumele încasate de C. cu titlu de remuneraţie cuvenită titularilor de drepturi de autor nu au mai fost repartizate acestor titulari, prin aceasta C. încălcând prevederile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, modificată, potrivit cărora sumele colectate de C. cu titlu de remuneraţie trebuiau repartizate individual titularilor de drepturi, în termen de maximum 6 luni de la data colectării.
Singura explicaţie raţională care poate fi dată comportamentului C., de a restitui pârâtei recurente remuneraţiile plătite pe ani întregi, este ca aceste remuneraţii restituite şi care sunt consemnate pe numele C. nu sunt datorate vreunor titulari de drepturi din cei listaţi de S.R.T.V., căci aceştia nu dăduseră mandat de gestiune către C., şi că, deci, operele scrise listate nu erau în realitate în repertoriul protejat gestionat colectiv de C.
Prin Decizia nr. 70/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea acesteia, ca neîntemeiată şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Demersul procedural pendinte a fost promovat de reclamanta - apelantă, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul operelor scrise, în scopul obţinerii de la pârâta-apelantă S.R.T.V., în calitate de utilizator al operelor ce intră în sfera celor gestionate de reclamantă, a remuneraţiilor datorate de pârâtă pentru acest tip de utilizare.
În privinţa pretenţiilor formulate de reclamantă, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005, în mod judicios a reţinut prima instanţă intervenită prescripţia dreptului la acţiune, ele fiind deduse spre judecată la data de 22 decembrie 2008, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani imperativ instituit prin dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Existenţa unui litigiu ce s-a derulat între părţi, declanşat la o dată ce se situează înăuntrul terenului de prescripţie, nu constituie prin el însuşi fapt întrerupător al respectivului termen, potrivit exigenţelor art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 „introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la o instanţă de judecată necompetentă (..)" nefiind aptă a produce efect întreruptiv „..dacă cererea de chemare în judecată (..) a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunţat la ea".
Deşi apelantul-reclamant nu indică litigiul în raport de care susţine că ar fi operat întreruperea termenului de prescripţie, probatoriul administrat relevă că acesta a promovat, la data de 03 iunie 2005, o acţiune în pretenţii având ca obiect obligarea pârâtei la plata de remuneraţii compensatorii aferente operelor utilizate în anul 2004. Cererea astfel formulată de reclamantă a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 313 din 29 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, soluţie care atrage în mod neechivoc incidenţa prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
În evaluarea eficienţei contractului invocat de reclamanta apelantă, fundament al pretenţiilor formulate pentru perioada 01 iulie 2005 - 3 noiembrie 2005, la judecata cauzei în primă instanţă s-a constatat că respectiva convenţie nu este aptă a produce efectele atribuite de reclamantă în raport prezumţia generată de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1013/2008 a Tribunalului Bucureşti, hotărâre prin care s-a stabilit (în analiza unor pretenţii aferente unei perioade anterioare, respectiv ianuarie - decembrie 2004) că, în consecinţa prevederilor art. 130 lit. b) din Legea nr. 8/1996, singurul fundament al pretenţiilor ce pot fi formulate de organismele de gestiune colectivă pentru determinarea şi colectarea remuneraţiilor compensatorii corespunzătoare drepturilor de autor ce intră în sfera lor de activitate îl poate constitui metodologia elaborată/negociată de acestea pentru domeniul de activitate respectiv.
Analiza astfel făcută de instanţa fondului este în acord cu rigorile prevederilor art. 1200 pct. 4 C. civ., conform căruia „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum .. puterea ce legea acordă autorităţii de lucru judecat" şi celor ale art. 1202 alin. (2) C. civ., conform cărora „ prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută".
Neexistând, pentru perioada 01 iulie 2005 - 30 noiembrie 2005, o metodologie care să constituie suportul normativ al cuantificării şi colectării, de la organismele de televiziune, a remuneraţiilor corespunzătoare drepturilor de autor pentru operele scrise utilizate de acestea, şi dând eficienţă prezumţiei legale de adevăr şi incontestabilitate a menţionatei hotărâri judecătoreşti ce a intrat în puterea lucrului judecat, nu exista nicio raţiune pentru care prima instanţă să fi procedat la evaluarea, în lumina prevederilor art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996 (prin care este instituită obligaţia organismelor de gestiune colectivă de a acorda autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora) a legalităţii contractului invocat de reclamantă, astfel cum pretinde aceasta prin apelul formulat.
Criticile formulate de apelanta reclamantă la adresa acestei soluţii a instanţei de fond pornesc de la o premisă eronată, lipsită de corespondent în considerentele sentinţei, şi anume aceea că instanţa ar fi „stabilit în mod greşit tripla identitate de elemente în ceea ce priveşte dreptul la remuneraţie datorat subscrisei C...".
În motivarea soluţiei pronunţate cu privire la pretenţiile aferente perioadei 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, prima instanţă a subliniat faptul că nu efectului negativ al autorităţii de lucru judecat (care implică întrunirea cumulativă a identităţii de obiect, cauză şi părţi, şi are ca efect oprirea unei noi judecăţi) i s-a dat eficienţă în speţă, ci efectului pozitiv al acesteia, situaţie în care nu este necesară existenţa unei identităţi a obiectului, fiind relevantă în această ipoteză modalitatea în care s-au dezlegat anterior aspecte litigioase similare, aflate în legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.
Referitor la modalitatea în care a fost determinat cuantumul remuneraţiei compensatorii acordate prin sentinţa apelată, Curtea constată că reproşul făcut de apelanta-reclamantă instanţei fondului, în sensul că ar fi aplicat în mod eronat o dublă ponderare, este rezultatul ignorării Metodologiei finale privind remuneraţia datorată de organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, valorificate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă aprobată prin Hotărârea arbitrală din data de 15 octombrie 2005, publicată în baza Deciziei nr. 212/2005 a Directorului General O.R.D.A., Metodologie care stabileşte în mod explicit criterii de dublă ponderare pentru cuantificarea remuneraţiilor compensatorii la care se referă.
Astfel, completul de arbitraj a hotărât că „Organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune, autorizate potrivit prevederilor pct. 1 de către organismele de gestiune colectivă, sunt obligate să plătească acestora din urmă o remuneraţie trimestrială, cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, în procent de 3 % aplicat la baza de calcul.
Baza de calcul asupra căreia se aplică procentul prevăzut la pct. 2 este constituită din acele venituri ale organismelor de radiodifuziune şi organismelor de televiziune care sunt corespunzătoare utilizării de către acestea a repertoriului protejat al organismelor de gestiune colectivă prevăzute la pct. 1.", rezultând cu puterea evidenţei din textul enunţat că metodologia a conceput un sistem de dublă ponderare, respectiv ponderarea asupra bazei de calcul (constituită din acele venituri care sunt corespunzătoare utilizării repertoriului gestionat de organismele de gestiune colectivă) şi ponderarea ce rezultă din aplicarea unui procent de 3 % asupra menţionatei baze de calcul.
Trebuie menţionat că relevantă în valorificarea drepturilor şi obligaţiilor în privinţa cărora s-a pronunţat hotărârea arbitrală este metodologia finală adoptată în urma procedurii de arbitraj, care, potrivit art. 1322 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, a dobândit caracter obligatoriu odată cu publicarea ei în M. Of. Argumentele şi apărările susţinute de părţile implicate în derularea procedurii de arbitraj constituie aspecte ce nu pot avea vreo relevanţă în litigii care implică aplicarea Metodologiei; asemenea aspecte ar fi putut fi analizate cel mult în cadrul unei eventuale căi de atac exercitate împotriva hotărârii arbitrale, cadrul procesual pendinte nefiind cel al unei asemenea căi de atac.
Printre apărările de fond făcute de pârâta apelantă în derularea procesului în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 04 noiembrie 2008 - 31 martie 2008, a fost şi aceea potrivit căreia reclamanta nu ar fi îndreptăţită să obţină remuneraţiile pretinse prin cererea de chemare în judecată, pentru că operele pentru care acestea au fost solicitate fac parte dintre acelea pentru care legiuitorul nu a instituit obligativitatea gestionării colective a drepturilor patrimoniale de autor, iar reclamanta nu a înfăţişat mandate acordate de titularii respectivelor drepturi.
Prin art. 1231 din Legea nr. 8/1991, legiuitorul a stabilit în mod exhaustiv drepturile de autor în privinţa este impusă gestiunea colectivă obligatorie, acestea fiind: dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privata; dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public prevăzut la art. 14^4 alin. (2); dreptul de suită; dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale; dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice; dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora; dreptul de retransmitere prin cablu.
Utilizarea de către pârâta-apelantă de opere scrise, care a generat drepturile patrimoniale de autor în considerarea cărora reclamanta a pretins remuneraţii compensatorii, este una specifică obiectului ei de activitate, şi anume radiodifuzarea.
Cum radiodifuzarea de opere scrise nu se regăseşte printre activităţile limitativ enumerate de norma juridică menţionată, ea nu poate fi plasată în sfera celor pentru care operează gestiunea colectivă obligatorie şi, în consecinţă, nu poate fi reţinută existenţa unui mandat legal de reprezentare din partea titularilor de drepturi de autor, de care reclamanta-apelantă să se poată prevala în speţă în temeiul prevederilor celui de-al doilea alineat al art. 1231 din Legea nr. 8/1996.
Pe de altă parte, conform art. 1233 din Legea nr. 8/1996 „Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepţia celor prevăzute la art. 123^ I şi 123^2, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi."
Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1231 şi 1233 din Legea nr. 8/1996, dar şi a exigenţelor ce rezidă din art. 1169 C. civ., se impunea ca instanţa fondului să constate, cu atât mai mult cu cât pârâta a invocat în apărare lipsa oricărui mandat, legal sau convenţional, deţinut de reclamantă pentru gestionarea drepturilor asupra cărora poartă litigiul, că refuzul reclamantei de a se conforma dispoziţiei de a înfăţişa expertului ce a fost desemnat pentru efectuarea expertizei (pe care reclamanta însăşi a solicitat-o ca probă în proces) informaţii referitoare la mandatele de reprezentare a titularilor drepturilor de autor pentru a căror exercitare a înţeles să formuleze pretenţiile supuse analizei este, în absenţa oricărei alte probe care să permită stabilirea apartenenţei drepturilor reclamate la repertoriul pe care îl gestionează în mod efectiv, echivalează cu nedovedirea dreptului pe care a înţeles să îl opună pârâtei în speţă.
Mai mult, conduita reclamantei de a refuza să îndeplinească actele procedurale necesare aducerii la îndeplinire a însărcinării atribuite de instanţă expertului desemnat de aceasta este în evidentă contradicţie cu obligaţiile ei procesuale, astfel cum acestea rezidă din prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: „Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările".
Utilizarea de către pârâtă a unor opere scrise, în perioada analizată, astfel cum acestea au fost identificate prin expertiză, generează într-adevăr obligaţia acesteia de a plăti drepturi de autor aferente, însă, în absenţa unui probatoriu concludent care să ateste că reclamanta are dreptul corelativ acestei obligaţii, respectiv acela de a colecta remuneraţia compensatorie, menţionata obligaţie nu putea conduce, prin ea însăşi, la concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantei.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor aduse de reclamantă sentinţei apelate şi temeinicia celor susţinute prin apelul promovat de pârâta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta, arătând în motivarea recursului următoarele:
Instanţa de fond şi apel au admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005 făcând o aplicaţie eronată a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.
Pentru această perioadă părţile s-au aflat în litigiu, fapt ce a suspendat, în condiţiile Decretului nr. 167/1958, curgerea termenului de prescripţie extinctivă.
În raport de această premisă, dreptul la remuneraţie aferent radiodifuzării operelor scrise, ce trebuia calculat în cadrul expertizei contabile, vizează şi perioada cuprinsă între 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2005.
Instanţa de fond şi apel, pentru perioada cuprinsă între 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, a exclus în mod nejustificat dreptul la remuneraţie în favoarea titularilor de drepturi reprezentaţi de C., drepturi patrimoniale constând în suma de 164.431,06 Iei RON şi dobândă legală de 59.774,03 lei RON.
Aceste drepturi au fost stabilite între părţi conform contractului încheiat, contract ce exprimă manifestarea de voinţă a părţilor fiind o veritabilă metodologie privind plata dreptului de radiodifuzare aferent utilizării operelor scrise.
În acest context, instanţa de fond a stabilit în mod greşit tripla identitate de elemente în ceea ce priveşte dreptul la remuneraţie datorat C. pentru perioada 01 iulie 2005 - 03 noiembrie 2005, drept care îşi are temeiul de legalitate în dispoziţiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a contractului existent între părţi, neputându-i-se imputa inexistenţa unei metodologii de stabilire a remuneraţiilor pentru această perioadă.
Mai mult decât atât, interpretarea dată de instanţa de fond şi apel în raport de prevederile art. 1201 şi 1202 C. civ., dispoziţiilor legale incidente în cauză este eronată având în vedere faptul că premisa legală a dreptului la remuneraţie nu este cea reţinută de instanţa de fond [(art. 130 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 8/1996)] ci dispoziţiile art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 coroborate cu prevederile art. 969 C. civ., ce fundamentează legalitatea convenţiei semnate între părţi.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond şi apel nu poate substitui voinţei părţilor manifestată în prevederile convenţiei semnate de comun acord, prezumţii ce îngrădesc tocmai efectele contractului dintre părţi.
Recurenta mai arată că, pentru perioada ulterioară datei de 04 noiembrie 2005 a emis autorizaţia sub formă de licenţă neexclusivă de utilizare a operelor scrise în programele de televiziune, solicitată de intimata - pârâtă, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare şi a pct. l, 2 şi 3 din Hotărârea Arbitrală pronunţată în data de 15 octombrie 2005 (M. Of. nr. 981/04.11. 2005) prin Decizia Directorului General al O.R.D.A. nr. 212 din 18 octombrie 2005, în data de 30 noiembrie 2005 cu adresa de înaintare nr. 1752 atât prin fax cât şi prin intermediul poştei rapide cu confirmare de primire, care nu a fost returnată de S.R.T.
Modalitatea de plată şi plăţile efectuate de către intimata - pârâta S.R.T.V., astfel cum au fost prezentate de aceasta prin corespondenţă, se situează pe poziţia unei duble ponderări a veniturilor, modalitate de calcul susţinută şi în cadrul dezbaterilor din cadrul Comisiei de Arbitraj ce a stabilit metodologia privind remuneraţia datorată de organismele de radiodifuziune şi televiziune titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, fiind respinsă ca inadmisibilă.
Recurenta a mai susţinut că pârâta S.R.T.V. a recunoscut, prin răspunsul la interogatoriu, faptul că baza de calcul promovată a fost respinsă de Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005, variantă pe care a menţinut-o şi în cadrul expertizei contabile, pe care instanţa de fond în mod netemeinic a omologat-o. Faţă de acest aspect instanţa de fond şi apel au reanalizat în mod inadmisibil dispoziţiile Hotărârii Arbitrale din 15 octombrie 2005 dându-i acesteia practic o altă modalitate de aplicare respinsă de chiar completul de arbitraj în condiţiile în care intimata - pârâtă S.R.T.V. nu a formulat apel asupra acestei Hotărâri Arbitrale.
În ceea ce priveşte expertiza judiciar contabilă, aceasta s-a realizat pe criterii de dublă ponderare, criterii respinse de Hotărârea Arbitrală din 15 octombrie 2005, neţinându-se cont şi de aspectul privind situaţia plăţilor returnate de C., care nu pot fi circumscrise unei oferte reale de plată, ca urmare a faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1115 pct. 3 C. civ., atât în ceea ce priveşte acoperirea integrală a debitului, a dobânzilor cât şi a altor cheltuieli pentru stingerea şi lichidarea creanţei.
Faţă de această situaţie se impune refacerea raportului de expertiză în ambele variante propuse de părţi, calculul dobânzii legale la zi şi evidenţierea certă a plăţilor ce au operat cu titlu de remuneraţie aferentă dreptului de radiodifuzare pentru perioada supusă litigiului între părţi. Recurenta mai susţine că instanţa de fond şi apel au stabilit cuantumul remuneraţiei, fără a se evidenţia în expertiza contabilă, distinct în raport de venituri sau cheltuieli, semnificaţia dispoziţiei legale, respectiv 3 % din veniturile corespunzătoare utilizării, fapt ce impune casarea şi trimiterea spre rejudecare şi analiză a cuantumului remuneraţiei.
Examinând modul în care recurenta a înţeles să motiveze recursul şi având în vedere prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) raportate la art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele.
Conţinutul motivelor de recurs este identic motivelor de apel, recurenta nefăcând altceva decât să reitereze în aceeaşi formă nemulţumirile sale faţă de sentinţa primei instanţe.
Astfel, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru sumele solicitate de reclamantă, corespunzătoare perioadei 01 ianuarie 2004 – 30 iunie 2005, instanţa de apel a apreciat ca nefiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece acţiunea în pretenţii formulată anterior de reclamantă a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 1013 din 29 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, situaţie în care, potrivit art. 16 alin. (2) din acelaşi decret, cursul prescripţiei nu se consideră întrerupt.
În motivarea prezentului recurs, recurenta reia în mod neschimbat critica din apel, privind încălcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, fără a se raporta la considerentele care au fundamentat concluzia instanţei de apel.
De asemenea, curtea de apel reţine, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 01 iulie 2005 – 03 noiembrie 2005, că în mod corect prima instanţă a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nu efectul negativ, care implică întrunirea triplei identităţi, de părţi obiect şi cauză, aşa cum susţinea apelanta reclamantă în motivarea apelului.
Făcând abstracţie de raţionamentul instanţei de apel, recurenta revine în recurs cu aceeaşi susţinere privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1201 şi 1202 C. civ., confundând cele două efecte ale autorităţii de lucru judecat.
Şi susţinerea referitoare la aplicarea greşită a dublei ponderări este preluată identic din motivarea apelului, ignorându-se faptul că în Decizia din apel, instanţa de apel a analizat Metodologia finală privind remuneraţia datorată de organismele de radiodifuziune şi organismele de televiziune pentru radiodifuzarea operelor scrise ale acestora, valorificate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă aprobată prin Hotărârea arbitrală din data de 15 octombrie 2005, publicată în baza Deciziei nr. 212/2005 a Directorului General O.R.D.A., reţinând că metodologia a conceput un sistem de dublă ponderare, respectiv ponderarea asupra bazei de calcul (constituită din acele venituri care sunt corespunzătoare utilizării repertoriului gestionat de organismele de gestiune colectivă) şi ponderarea ce rezultă din aplicarea unui procent de 3 % asupra menţionatei baze de calcul. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că metodologia finală adoptată în urma procedurii de arbitraj, este, potrivit art. 132 ind. (2) alin. (8) din Legea nr. 8/1996, obligatorie, iar argumentele şi apărările susţinute de părţile implicate în derularea procedurii de arbitraj constituie aspecte ce nu pot avea vreo relevanţă în litigii care implică aplicarea Metodologiei.
Fără a combate cele reţinute de instanţa de apel, recurenta revine în recurs cu acelaşi susţineri făcute în motivarea apelului, solicitând refacerea raportului de expertiză, cerere incompatibilă cu structura recursului.
Înalta Curte mai constată că recurenta nu combate concluzia reţinută în considerentele deciziei recurate, respectiv, aceea că radiodifuziunea nu se regăseşte printre activităţile enumerate limitativ de art. 1231 din Legea nr. 8/1991, că nu există un mandat legal de reprezentare din partea titularilor de drepturi de autor de care reclamanta să se poată prevala şi că, în consecinţă, pretenţiile acesteia sunt nefondate.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu critică însă această hotărâre, ci se raportează la sentinţa primei instanţe. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta face abstracţie de existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din acelaşi cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta C.S.G.C.D.A. împotriva deciziei civile nr. 70/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1031/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 989/2012. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
